Citiţi în Dilema Veche un dosar foarte interesant despre R. Moldova. Semnează Vitalie Ciobanu, Adrian cioroianu, Dan Dungaciu, Mădălina Şchiopu. Despre articolul scris de fostul ministru român de externe Adrian Cioroianu, intitulat Un fost ministru român de externe acuză, am scris şi l- am analizat la finele săptămânii trecute, vezi aici. În continuare,  reproduc şi celelalte articole din Dilema Veche.

Preambul

Ciudata ţară de la Răsărit

După Revoluţia din 1989, una dintre descoperirile de care fuseserăm privaţi atîta vreme era aceea că undeva în Est mai exista o ţară unde se vorbea preponderent româneşte. Entuziasmului din primul moment – lozinci despre Unire, simbolice poduri de flori, sloganuri avînd ca punct de plecare elanuri adolescentine de tip „un singur gînd, o singură simţire“ – i-a urmat amara conştientizare a faptului că prăpastia creată în timp era foarte dificil de trecut. Basarabenii de după perioada comunistă arătau ca o variantă mai rea a noastră: colectivism resentimentar, ataşament faţă de trecutul recent, o nomenclatură şi mai impermeabilă la schimbare şi ostilă în faţa perspectivei unei democratizări autentice. După elanul iniţial, podurile de flori s-au rupt aproape complet: Partidul Comuniştilor din Basarabia – una dintre ultimele formaţiuni politice cu reprezentare semnificativă de pe planetă care poartă cu mîndrie această denumire – a fost votat de cîteva ori cu o majoritate care nu lăsa loc de dubiu.

E adevărat, ajutat de o opoziţie atît de scindată, încît pare să aibă drept agendă ascunsă susţinerea la putere a adversarilor ideologici. Un alt lucru ciudat în ecuaţia basarabeană este acela că formaţiunea comunistă a cîştigat alegerile de două ori consecutiv cu planuri opuse de orientare politică externă: o dată mizînd pe cartea rusească, a doua oară – pe cea pro-europeană. Acum, Chişinăul declară răspicat că doreşte o integrare în cea mai puternică alianţă a ţărilor de pe bătrînul continent. La rîndul ei, România încearcă să ajute Republica Moldova în acest demers şi se străduieşte să împingă pe agenda europeană, din poziţia ei de proaspăt membru al UE, o decuplare a integrării basarebene de celelalte state ex-sovietice din zonă.

Cît de sinceră este însă puterea de la Chişinău în declaraţiile ei de ultim moment? După cum o arată faptele, în prea puţină măsură: corupţie endemică, o societate civilă hărţuită, o presă împiedicată să-şi exercite presiunea critică asupra guvernării. Pe de altă parte, această orientare aparent pro-occidentală nu împiedică autorităţile să recurgă la acelaşi discurs violent şi ridicol totodată împotriva unui aşa-numit fascisto-imperialism românesc. După cum se remarcă ironic în articolele din acest grupaj, dacă Republica Moldova s-ar alătura Uniunii Europene în actuala formulă şi reprezentare politică, ar deveni în scurtă vreme cel mai înverşunat adversar al României. Iar Rusia este în continuare o forţă politică, economică şi culturală care copleşeşte prin prezenţă orice posibil adversar în Basarabia. Deşi speranţele sînt foarte reduse, ar exista o şansă dacă peste Prut s-ar forma o masă critică susţinătoare a unei reale democratizări, în afara sferei guvernamentale. Probabil e nevoie de o răbdare de Sisif şi de un idealism donquijotesc. Unii sînt dispuşi să încerce. (M. Ş.)

 „Războiul guvernanţilor cu societatea”
(Vitalie CIOBANU)

Integrarea europeană a devenit un cîntec la modă în Moldova, tocindu-se rapid, după ce a fost preluat ca „obiectiv naţional“ de Partidul Comuniştilor, aflat la guvernare. Mulţi consideră că Voronin a reuşit astfel să priveze Opoziţia de principalul său atu electoral: aderarea la UE. Mai mult, comuniştii de la Chişinău sînt, probabil, singurul partid din Europa Centrală şi de Est care a reuşit să cîştige de două ori consecutiv alegerile parlamentare, cu programe politice diametral opuse. În 2001, cînd au acces la putere după 10 ani de la destrămarea URSS-ului şi scoaterea lor în afara legii, comuniştii au fluturat lozinca aderării la Uniunea Rusia-Belarus, iar în 2005, patru ani mai tîrziu, au cîştigat alegerile proclamînd „cursul strategic de integrare europeană“. În Moldova însă, cele două scrutine pe care le-am evocat nu s-au întemeiat (decît parţial) pe o confruntare ideologică. În 2001, principalul aliat al comuniştilor a fost reprezentat de sărăcia şi disperarea populaţiei (un fel de „general iarnă“), populaţie care şi-a „votat“ amintirile legate de protecţia socială din perioada sovietică, iar în 2005 comuniştii au obţinut victoria, deja din postura de formaţiune de guvernămînt, uzînd masiv de resursele administrative, mizînd pe corupere şi şantaj la adresa funcţionarilor publici, pe care îi obligau să se înscrie în partid sau – dacă nu – să părăsească postul, şi strîmtorînd la maximum spaţiul public. Etapa de pseudo-reorientare geopolitică spre Vest, de după respingerea planului Kozak în noiembrie 2003, a culminat prin semnarea unui Plan de Acţiuni Uniunea Europeană-Republica Moldova, în februarie 2005, cu o lună înaintea alegerilor parlamentare, acest document rămînînd singurul cadru juridic ce reglementează raporturile Moldovei cu Bruxelles-ul. Acordul a expirat în martie 2008, dar a fost prelungit sine die, pînă la îndeplinirea de către guvernarea de la Chişinău a tuturor prevederilor acestuia, în special a cerinţelor cu privire la libertatea de exprimare, independenţa justiţiei, asigurarea autonomiei locale şi rezolvarea conflictului transnistrean.

În anii din urmă, Parlamentul a adoptat un cadru legislativ compatibil în mare cu cel european, însă acesta nu se aplică, pentru a nu zdruncina „structura de rezistenţă“ a actualei puteri. La televiziunea publică tronează o cenzură comparabilă cu cea din vremurile sovietice. Din grila sa de emisiuni lipsesc cu desăvîrşire dezbaterile de actualitate, cu participarea reprezentanţilor opoziţiei şi ai societăţii civile. Cenzura se poate deduce, prin comparaţie cu posturile TV româneşti, şi din feţele livide, impenetrabile ale redactorilor de la ştiri, care a fost necesar să reînveţe să-şi disimuleze cu abilitate „opiniile personale“, pentru a nu-şi pierde slujba. După eliminarea TVR din spaţiul informaţional basarabean – acum dosarul acestui abuz se află la CEDO – următorul pe listă este PRO TV Chişinău, care încearcă de mai mulţi ani să obţină frecvenţe suplimentare, pentru a-şi extinde emisia în afara Chişinăului, dar a fost constant refuzat de Consiliul Coordonator al Audiovizualului. Acum, în decembrie, PRO TV Chişinău şi-ar putea pierde şi licenţa, ca urmare a interpelării făcute în Parlament de PPCD (foştii „unionişti“ din anii ’90, deveniţi între timp fideli parteneri ai comuniştilor), care au acuzat postul că destabilizează situaţia în ţară şi au cerut identificarea proprietarilor săi, iar Procuratura Generală s-a grăbit să deschidă o anchetă care să ofere pretextul represaliilor. Dacă PRO TV Chişinău îşi va pierde licenţa, va dispărea unica televiziune în care se mai pot auzi vocile opoziţiei – un frumos cadou pentru comunişti şi aliaţii lor, în perspectiva alegerilor parlamentare de anul viitor.

Pregătindu-se de scrutinul din 2009 – crucial pentru destinul european al Basarabiei –, guvernarea comunistă a produs unele modificări antidemocratice şi discriminatorii în Codul Electoral. A fost ridicat pragul electoral de la 4 la 6%. Sînt interzise blocurile electorale. Persoanele cu dublă cetăţenie (şi sînt vizaţi, în exclusivitate, cetăţenii români din Basarabia) nu pot fi alese în funcţii publice pe un larg spectru de poziţii – de la primar şi consilier comunal, pînă la deputat, ministru şi preşedinte. Protestele societăţii civile, avertismentele forurilor europene, care au cerut autorităţilor comuniste să elimine modificările aberante din Codul Electoral, au fost ignorate. Lucrurile însă ar putea evolua, după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că legea, adoptată de comunişti, care interzice persoanelor cu dublă cetăţenie accesul la funcţii publice „nu este justificată, proporţională şi contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Convenţiei Europene pentru Cetăţenie“, şi a cerut autorităţilor de la Chişinău să asigure prin alte modalităţi loialitatea funcţionarilor publici (argumentul invocat de Guvern), decît prin limitarea drepturilor constituţionale, întrucît „loialitatea funcţionarilor publici este faţă de stat, nu faţă de un anumit partid sau faţă de o anumită guvernare“. Sentinţa CEDO a fost pronunţată pe marginea contestaţiei depuse de avocatul Alexandru Tănase, prim-vicepreşedinte al Partidului Liberal-Democrat, de opoziţie, şi de primarul general al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, ambii avînd şi cetăţenie română. Decizia Curţii de la Strasbourg ar trebui să se extindă asupra tuturor moldovenilor cu dublă cetăţenie, însă ne putem aştepta ca autorităţile să tergiverseze pînă la alegeri aplicarea acestei decizii, chiar şi cu riscul excluderii din Consiliul Europei. Motivaţia atitudinii duplicitare a regimului Voronin faţă de Occident este evidentă: comuniştii nu au cum să accepte democratizarea, de vreme ce democratizarea îi va conduce, inevitabil, înspre pierderea puterii. În urmă cu opt ani, comuniştii veneau la guvernare nu pentru a renunţa la ea, prin simplul mecanism al succesiunii partidelor. E drept că nu au îndrăznit să anuleze procedura alegerilor, dar au învăţat să-şi limiteze efectele erodării, reuşind să fie tot ei creditaţi cu prima şansă pentru scrutinul din 2009. Puterea se află într-un război surd cu societatea, fapt vizibil la toate nivelurile, inclusiv în relaţia cu autorităţile publice locale. La Chişinău, în această toamnă, Guvernul a aplicat un şantaj barbar la adresa Primăriei, ordonînd întreprinderilor monopoliste din domeniul energiei – Termocom şi Moldova-Gaz (aceasta din urmă o filială a Gazprom-ului) – să suspende livrarea agentului termic, în mai multe cartiere ale oraşului, în spitale şi grădiniţe, invocînd falsul argument al neachitării unor datorii istorice şi încercînd să deturneze nemulţumirea populaţiei înspre edilul liberal. Din teritoriu sînt raportate frecvente manifestări de incitare la ură interetnică, cum au fost recentele incidente de la Bălţi, cînd grupuri de comsomolişti rusofoni i-au atacat pe manifestanţii unor partide de opoziţie care protestau împotriva prezenţei armatei ruse în Transnistria, smulgîndu-le pancartele din mîini, îmbrîncindu-i, strigîndu-le: „Românilor, căraţi-vă peste Prut!“, sau distrugerea unor busturi ale lui M. Eminescu la Floreşti şi Drochia.

Cum pot fi înfrînate tendinţele absolutiste ale regimului de la Chişinău? Discursurile de ordin general nu mai au eficacitate. Pledoaria în numele unor „valori“ se cere dublată de abordări tehnice, pedestre, sectoriale. Moldovenii îşi doresc, în majoritate, integrarea în Uniunea Europeană – o arată toate sondajele din ultimii ani. Dar oamenii trebuie ajutaţi să realizeze că europenizarea începe de la ei, depinde de cît de bine îşi cunosc drepturile şi cît de dispuşi sînt să lupte pentru ele. Există apoi un cadru instituţional, Planul de Acţiuni UE-Republica Moldova, în care guvernanţii şi-au asumat nişte angajamente – e un teren de bătălie ce nu trebuie neglijat nici de partide, nici de societatea civilă. Un fertil schimb de experienţă din acest punct de vedere oferă conferinţele organizate de Fundaţia Soros România – prima s-a desfăşurat la Chişinău între 20-22 octombrie a.c., cea de-a doua, consacrată în exclusivitate problemelor mass-media, este programată pentru 9-11 decembrie la Timişoara. Aderarea la Uniunea Europeană nu are nici un fel de sorţi de izbîndă, dacă cei ce decid astăzi în Republica Moldova nu-şi vor abandona năravurile de tip Putin şi „Edinnaia Rossia“, dacă nu vor începe să se comporte ca nişte europeni. În acest moment, Bruxelles-ul a îngheţat orice discuţii privind un nou acord, mai ambiţios, cu Republica Moldova, pînă după alegerile din primăvară. Numai că degeaba se aşteaptă o nouă voinţă politică la Chişinău. Uniunea Europeană ar trebui să-şi sporească presiunile asupra guvernanţilor moldoveni, cum nu a făcut-o niciodată în ultimii 20 de ani, să susţină libertatea de expresie, partidele de opoziţie, societatea civilă. Moldova, singură, nu se poate ridica din genunchi. Cu o Rusie agresivă în coastă, care şi-a strecurat reţelele de influenţă pînă în vîrful ierarhiilor sale politice şi economice, Moldova seamănă cu o blîndă (şi confuză) mioară, sugrumată de o anacondă. Ce poate face România pentru conaţionalii săi din stînga Prutului? Riguros vorbind – lucrurile care depind de ea: să deblocheze procesul de redobîndire a cetăţeniei române pentru basarabeni, să nu îngroape necesarele dezbateri şi modificări legislative, sub maldărul de promisiuni goale, eschive laşe şi cafteli interpartinice, care maschează de fapt o mare indiferenţă.

 

“Cine decontează eşecul relaţiei Bucureşti-Chişinău?”
(Dan DUNGACIU)

În Europa, cu Putin!

Datele ultimului sondaj de opinie publicat la Chişinău (BOP, septembrie-octombrie 2008) ne oferă cîteva date deconcertante în ceea ce priveşte viziunea populaţiei faţă de o serie de evoluţii geopolitice. În primul rînd, liderii Federaţiei Ruse se menţin în topul celor mai „de încredere“ politicieni: conduce detaşat Vladimir Putin (77%), urmat de Dmitrii Medvedev (61,1%). Abia pe locul al treilea – la peste 30% de primul clasat! – se găseşte preşedintele Vladimir Voronin (46,8%). Rusia are dreptate şi în criza georgiană: 33% dintre cei intervievaţi cred că recunoaşterea unilaterală a independenţei Osetiei de Sud şi a Abhaziei a fost o „decizie corectă“, pe cînd doar 17,7% cred că „a fost incorectă“, iar circa 40,3% nu se exprimă în această chestiune. În ceea ce priveşte vinovaţii în declanşarea conflictului din august 2008, cei mai mulţi respondenţi o identifică pe Georgia (33%), urmată de Rusia (22,3%), SUA (12,5%). NATO este şi el prezent în clasament cu un scor de 4,3%. Însumate, Georgia, SUA şi NATO ating circa 40% din proporţia „vinovaţilor“, în condiţiile în care 37% nu răspund la întrebare. În percepţia publică, relaţiile Republicii Moldova sînt cele mai bune cu Federaţia Rusă (68,3%), urmată de Ucraina (62,4%) şi UE (53,6%), iar partenerul strategic al Republicii Moldova ar trebuie să fie… Rusia (49,6%), urmată, la distanţă, de UE (19,6%) şi România (19,1%). Asta în condiţiile în care circa 70% din populaţie vrea în… Uniunea Europeană! Cum s-a ajuns aici?

A fost odată o Revoluţie Oranj…

Totul a început după respingerea faimosului Memorandum Kozak (noiembrie 2003), cînd Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (de guvernămînt) basculează surprinzător spre Vest, iar liderul comunist devine – în lipsa altora? – favoritul numărul 1 al schemelor politice occidentale. „Cromatica“ geopolitică a spaţiului – oranj, trandafirie etc. – l-a acreditat în cele din urmă pe preşedintele Voronin, fost adept al Uniunii statale Rusia – Belarus – Republica Moldova şi stavila tancurilor NATO care ar fi vrut să ajungă în pădurile de la Breansk, drept un partener acceptabil. Declaraţiile pro-UE au început să curgă precum vinul în pocale. Un singur lucru nu a putut lepăda cu nici un chip preşedintele Voronin din comportamentele pre-„oranj“: fobia faţă de Bucureşti şi de tot ceea ce înseamnă sau ar putea însemna o Românie activă în mentalul colectiv al celor din stînga Prutului (aşa cum s-a petrecut cu ocazia alegerilor locale din 2007, care l-au propulsat pe tînărul Dorin Chirtoacă, primar al Chişinăului). De aici particularitatea proiectului european al Republicii Moldova după 2005, fundamentat, paradoxal, pe un proiect (anti)identitar. Să vedem cum.

Spre Vest, fără Bucureşti?

În anii ’90, două erau, în esenţă, posibilităţile de evoluţie ale Republicii Moldova: spre Est, alături de Rusia, şi spre Vest, alături de România. Dincolo de nuanţe, cam aşa arăta meniul geopolitic care se afla la dispoziţia Chişinăului atunci. După 2007, odată cu integrarea europeană a României, ceea ce exista in nuce în anumite minţi politice de la Chişinău (şi nu numai) devine proiect. Iar cele două opţiuni s-au transformat, treptat, în trei. A apărut o a treia cale, care ar putea fi rezumată astfel: spre Vest, fără România (şi, dacă se poate, împotriva ei).

Astăzi, această opţiune pare a fi devenit axiomă a politicii externe a Chişinăului, în pofida faptului că populaţia crede, conform sondajelor, că România ar trebui să fie principalul partener al Republicii Moldova pentru integrarea europeană.

Mai mult; pe fondul retragerii discrete, şi nu prea, a Bucureştiului din dosarul Moldova pe plan internaţional – şi asta nu de azi, de ieri – se pare că această „a treia cale“ este îmbrăţişată din ce în ce mai pregnant şi de anumite canale ale diplomaţiei occidentale, cu influenţă la nivelul deciziei. Consecinţa: Chişinăul a găsit un ţap ispăşitor pentru eşecurile interne şi şi-a exhibat, indecent şi nesancţionat, fobiile anti-Bucureşti, pe toate canalele (de la declaraţii publice la scrisori prezidenţiale către statele UE). Care sînt efectele pe teren?

A doua Armată a XIV-a sau „soft power“-ul Moscovei în Republica Moldova.

Efectele principale ale retragerii României din proiectul Moldova sînt două, inextricabil legate. Prima ţine de resurecţia limbii ruse în spaţiul public. Cei care au lăsat nesancţionată eliminarea TVR1 de pe reţeaua naţională a Republicii Moldova – singura televiziune cu acoperire naţională şi mesaj european din stînga Prutului – au greşit major. Căci, în locul ei, nu au venit televiziuni ungureşti, poloneze sau lituaniene, ci au fost create condiţiile pentru o influenţă şi mai consistentă a televiziunii ruseşti. În sine, asta nu ar fi rău, dacă limba şi axiologia rusă nu ar avea acolo şi funcţii geopolitice. După cum indică şi sondajul deja realizat, televiziunile acoperă totul în ceea ce priveşte sursele de informare ale populaţiei, dar, între ele, dominante sînt televiziunile ruseşti (Prime TV/ORT – 64%) sau cele pro-guvernamentale, fie de stat (Moldova 1 – 53,4%) sau private (NIT – 18,5%). Mai intră în calcul şi alte două televiziuni, tot moscovite (TV7 –10,6% şi STS – 5%). Singura televiziune clasată şi care iese din serie rămîne PRO TV Chişinău (22,9%), nu întîmplător, vînată acum de autorităţi, la o lună pînă la expirarea licenţei (21 decembrie 2008).

De aici şi a doua consecinţă. Conectarea abundentă a spaţiului public din Republica Moldova la Rusia evidenţiază existenţa unui fenomen pe care occidentalii nu vor să-l conceadă. Dar ar trebui! Nu doar UE exercită „soft power“ (atractivitate, seducţie, fenomene de imitaţie etc.) în Moldova, ci şi… Rusia. Europa a pierdut o bătălie.

Ce e de făcut?

Ceva trebuie schimbat acolo – şi trebuie început cu premisele abordării dosarului Moldova. Punctul de plecare al oricărei schimbări este reconfigurarea şi europenizarea spaţiului public din Republica Moldova.

Şi aici România europeană are, concomitent, o şansă şi o responsabilitate. Pînă una alta, singurele repere europene în mentalul colectiv dincolo de Prut şi care pot concura cu cele ruseşti sînt preşedintele român Băsescu (40,2% în încrederea populaţiei) şi România ca partener principal pentru integrare europeană (42,2%) – prima clasată şi mult dincolo de alte state europene (următoarea clasată, Bulgaria, are… 2,2%). De ce le dispreţuim?

Pînă la şedinţe comune de guvern Bucureşti-Chişinău mai este ceva vreme. Dar de la spaţiul public trebuie pornit şi asta trebuie să spună Bucureştiul partenerilor euroatlantici. Contracararea „soft-power“-ului rusesc este premisa oricărui proiect european de succes în Republica Moldova. Dar, pentru ca să o spună sau să o facă, Bucureştiul, el însuşi, are nevoie de reformă instituţională şi reconfigurări de viziune. Este dispus să o facă? Schimbarea de echipă de la Washington, criza globală care afectează şi (cu precădere) Rusia, dificultăţile politico-economice din Ucraina, parlamentarele de pe ambele maluri ale Prutului – toate acestea indică o schimbare majoră de context. Care nu e neapărat nefavorabilă.

Între podul de flori, Rusia şi UE

(Mădălina ŞCHIOPU)

Prima impresie despre Republica Moldova, pentru un călător român, este cea oferită de avionul Moldova Air de pe ruta Bucureşti-Chişinău. Te-ai fi aşteptat la un număr considerabil de călători dinspre capitala românească spre cea a unui stat vecin în care româna este încă limbă majoritară. Nimic din toate astea: avionul este neverosimil de mic, încît pasagerii se întreabă, la vederea lui, mai în glumă, mai în serios, dacă vor avea loc în interior. Stewardesa este atît de aproape de călători că se poate închega, ca nicăieri pe alte rute aeriene, o conversaţie. Parcă am sta în aceeaşi odaie. Primii care încearcă să intre în vorbă cu atrăgătoarea moldoveancă, încîntaţi de apropierea ei, sînt cei trei olandezi înarmaţi cu aparate de fotografiat care stau pe locurile din faţă. Un lucru curios, pentru ei, este avionul în sine: îl studiază cu atenţie, ca şi cînd ar face o incursiune în istoria îndepărtată a aviaţiei. Cum aveam să aflu mai tîrziu, legăturile dintre românii de aici şi cei de acolo sînt departe de a fi prea strînse, inclusiv în zona afacerilor şi a turismului. Studenţii moldoveni care vin în România cu burse preferă călătoria cu trenul, care este mai ieftină, şi, în afară de ei, nu există prea multe „poduri de flori“ concrete. Patriotismul înflăcărat cu care unii români abordează încă problema basarabeană este contrazis de fapte la tot pasul: prezenţa rusească este mai accentuată decît cea românească în toate domeniile, de la mass-media (posturi de televiziune, publicaţii) la business şi evenimente culturale.

Un Chişinău paradoxal

La Chişinău, rusofonii formează aproape jumătate din populaţie – românii sînt net majoritari mai ales la ţară. Ai adesea senzaţia că te afli într-o urbe rusească, mai ales cînd faci o incursiune prin centrul oraşului. În primul „magazin universal“ în care intru – Unic – există şi o librărie. Cu excepţia cîtorva titluri de cărţi pentru copii, toate volumele sînt în ruseşte. Nu că ar fi ceva rău în asta, cîtă vreme vorbim despre a doua comunitate, numeric, a Moldovei: numai că, este limpede, piaţa rusească e mult mai doritoare să pătrundă peste Prut. Iar piaţa decide, într-o măsură importantă, jocurile. Informaţia ajunge în Moldova în primul rînd pe filieră rusească, începînd cu mass-media. Atunci cînd librăriile sînt totuşi preponderent româneşti, la loc de cinste se află volume despre statalitatea şi suveranitatea Republicii Moldova sau Dicţionarul „moldovenesc-românesc“ al lui Stati.

Însă adevăratul şoc a venit cînd am văzut un exemplar din ziarul puterii, Moldova Suverană: o senzaţie de déjà-vu amintind de presa românească pro-Iliescu de la începutul anilor ’90, chiar mai agresivă, pe alocuri. O publicaţie care parcă ţinteşte să fie propria parodie. Preşedintele Voronin face vizite prin ţară şi are puterea şi voinţa să schimbe lucrurile spre bine. Un editorial despre moldovenii care susţin cu abnegaţie Partidul Comuniştilor pentru că „sînt structural oameni de stînga“. Toată această propagandă se desfăşoară pe fondul prezenţei firmelor occidentale în centrul capitalei moldovene sau al înfăţişării occidentale a tinerilor şi adolescenţilor, români şi rusofoni deopotrivă. Nimic ciudat, însă: cum avea să spună un basarabean, e un partid care-şi spune pe faţă „al comuniştilor“ ce ştie, cînd este cazul, să arate şi o faţadă creştină, bisericoasă, şi una capitalistă. Bineînţeles, totul se opreşte la aparenţă: aceeaşi putere se pricepe să refuze licenţa unui post de televiziune sau de radio cînd se arată potenţial periculos pentru conducere sau să-l toace mărunt, de cîte ori are prilejul, pe primarul liberal al Chişinăului, Dorin Chirtoacă. Însă – spun moldovenii – la fel de dificilă se arată opţiunea politică pentru opoziţie, în perspectiva alegerilor din primăvara anului viitor: o opoziţie care, din cauza conflictelor interne fără sfîrşit, face involuntar jocurile partidului lui Voronin.

ONG-ist în Basarabia

Cam acesta este contextul în care s-a desfăşurat conferinţa „Societatea civilă şi evaluarea procesului de integrare europeană în România şi Republica Moldova“, organizată de Fundaţia Soros de la Bucureşti şi Chişinău, care a plecat de la ideea întîlnirii între organizaţiile societăţii civile din cele două ţări de limbă română. Trebuie spus că, în ciuda împrejurărilor potrivnice, există totuşi structuri ale societăţii civile dincolo de Prut, cu oameni cu atît mai hotărîţi şi bătăioşi, cu cît li se pun beţe în roate sau sînt priviţi chiorîş la tot pasul (cu caracterizări de genul „aceşti aşa-numiţi experţi, cărora nu le-a cerut nimeni să fie experţi“). În ultima vreme, comuniştii moldoveni vorbesc tot mai des despre integrarea europeană ca despre un obiectiv, după ce, acum cîtva timp, erau cei care se opuneau cel mai abitir unei astfel de idei. Poate şi pentru că nu mai au prea multe opţiuni la îndemînă: cu o economie pe butuci, cîteva sute de mii dintre cei trei milioane de moldoveni lucrează în străinătate şi trimit bani în ţară. Unii muncesc în Occident, alţii în Rusia. O realitate de care te izbeşti la tot pasul: printre altele, prin atotprezenţa cunoscutelor reclame Western Union cu tatăl care trimite familiei rămase acasă, pe lîngă bani, şi un zîmbet.

Cîtă sinceritate există în astfel de declaraţii oficiale? Igor Boţan, de la Asociaţia pentru Democraţie Participativă ADEPT, care a monitorizat desfăşurarea procesului electoral în Moldova, crede că guvernanţii ar fi dispuşi să facă eforturi în vederea apropierii de UE, dar numai dacă acest lucru, în perspectivă, nu le-ar ameninţa rămînerea la putere. De altfel, o întrebare-dilemă a revenit cu insistenţă printre basarabenii de la conferinţă: în ce măsură poate fi asistată puterea – presupunînd că eforturile ei sînt reale – fără ca ong-urile să păşească pe calea compromisului? Atitudine de cîine de pază sau colaborare? Din păcate, concluzia ar fi că, la nivel guvernamental, nu există suficientă transparenţă pentru o colaborare fără asperităţi. Experienţa românească în domeniu oferă unele aspecte surprinzătoare. Unul dintre ele a fost menţionat de Diana-Olivia Hatneanu, de la APADOR-CH România: faptul că politicienii români au dovedit un comportament mult mai european cîtă vreme a existat presiunea rapoartelor anuale de monitorizare ale Comisiei Europene, înainte de integrare. După acest moment însă, au început să-şi dea arama pe faţă, inclusiv prin anumite proiecte legislative care, în literă şi spirit, numai europene nu pot fi numite. Un „model românesc“ care n-ar trebui să fie sursă de inspiraţie.

În orice caz, chiar şi atunci cînd îmbină populismul cu lozinci despre o posibilă integrare europeană, guvernanţii de la Chişinău se dezic pe cît posibil de orice colaborare cu România. Propaganda are încă accente furibunde şi ridicole, de tipul pericolului unei Românii burghezo-fasciste. E şi aceasta o măsură de evaluare a sincerităţii demersului european al comuniştilor de la Chişinău.

Tinerii moldoveni

Un procent destul de redus din populaţia Moldovei se informează prin intermediul presei scrise. Ziarele de opoziţie, ca Timpul sau Jurnalul de Chişinău, sînt citite mai ales la oraş – dar şi aici într-o măsură prea puţin importantă pentru a determina un curent de opinie. În ceea ce priveşte posturile de televiziune, ai de ales între cele cîteva moldoveneşti – pro-guvernamentale – şi cele de divertisment, ruseşti. Tudor Darie – prezent la conferinţă – este unul dintre tinerii care au început, în 2005, Unimedia.md, care se caracterizează, pe pagina de prezentare, drept „platformă multimedia de informare în timp real, cu cele mai tari ştiri, obţinute din surse credibile şi verificabile“. Materialele jurnalistice sînt difuzate în format text, audio, video şi foto. Aşadar, un Hotnews basarabean, care conţine un flux continuu de informaţii din realitatea moldovenească şi internaţională, plus editoriale şi bloguri. Tudor se numără printre cei care n-au aşteptat să se schimbe vremurile sau politica şi a început proiectul Unimedia plecînd de la o constatare: în jur de 22% din populaţia moldovenească are acces la Internet, tinerii fiind primii care utilizează, pentru informare, spaţiul virtual. În scurtă vreme, site-ul de informaţii a devenit popular; atît de mult, încît justiţia aservită puterii a ajuns să ceară IP-urile forumiştilor care comentau nefavorabil prestaţia guvernamentală. Tineri care îi seamănă, deşi cu alte preocupări, pot fi întîlniţi în multe locuri din Chişinău. Restaurantul-bar Foster’s, din centrul oraşului, ar putea să facă faţă, ca servicii şi atmosferă, unor locuri similare din orice capitală europeană. Sufletul lui este un barman abia ieşit din adolescenţă. Povestea lui: născut în Transnistria, din mamă româncă basarabeancă şi tată ucrainean, în plus, a petrecut un an în Statele Unite – de aici engleza lui fluentă şi dorinţa să înceapă o discuţie cu turiştii străini. Ce se consideră el, mai întîi? Moldovean – spune. E mîndru şi de moştenirea românească, şi de cea ucraineană. Nu, nu vrea să plece din ţară, poate doar să călătorească, aşa cum a mai făcut-o. Şi-a găsit rostul aici. E optimist: crede că Moldova va fi o ţară UE la un moment dat, chiar în timpul vieţii lui, pentru că nu există altă cale, şi nici un partid nu poate fi atît de iraţional să nu-şi dea seama de asta. Cînd îl asculţi pe el, aproape că nu te mai îndoieşti de acest lucru.