Citesc zilele acestea o ştire legată de „rugăciunea comună” a creştinilor Republicii Moldova pentru soarta emigranţilor şi victimelor traficului de fiinţe umane.
Chiar dacă acţiunea şi este numită „rugăciune”, nu are de fapt nimic în comun cu religia, nici cu creştinismul, ci o acţiune socială. Se pare că iniţiativa vine din partea unor organizaţii non-guvernamentale care au o cultură religioasă şi cunoştinţe despre cultura baştinaşilor foarte slabe: credincioşii ortodocşi nu au dreptul să se reunească în rugăciunea cu non-ortodocşii.
Pentru un ortodox rugăciunea este un act mistic şi intim, care nu poate fi săvârşit decât de fraţii în duh.
Campaniile ecumeniste de genul „rugăciunea comună pentru binele comun” nu fac decât să încordeze relaţiile dintre credincioşi pentru că nu te poţi înfrăţi prin fapte exterioare, lipsite de conţinut duhovnicesc. Fapt exterior este frate drept cu făţărnicia, iar făţărnicia, ca o negare a adevărului, nu poate deveni niciodată creştină.
,,Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească. Iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte) să se caterisească (să fie excomunicat)”.
Canonul Apostolic 45
