„Dracula” – un episod politic?

V-aţi pus vreodată întrebarea de ce domnitorul Vlad Ţepeş a ajuns „Dracula” şi cine sunt inventatorii acestui mit?

Ei bine, eu mi-am pus-o, ce-i drept mai de demult. Odată cu invazia filmelor americane despre aşa zisul domnitor-vampir român – fiorosul şi sângerosul Dracula, am căutat insistent să înţeleg de unde porneşte această confuzie?! A fost ea una premeditată sau întâmplătoare?

Până la urmă mi s-a confirmat încă o dată: istoria a fost şi este obiect de manipulare. Cu rele sau bune intenţii, asta contează mai puţin. De aici erorile şi confuziile care apar peste ani, decenii, secole… Poporul nostru cunoaşte mai bine ca oricare altul acest lucru, probabil, mai ales că un sistem politic, impus de un „Dracula” din secolul XX, i-a falsificat trecutul mai bine de 50 de ani, cu consecinţe până în zilele noastre.

Aşa cum spuneam, am abandonat, pentru o vreme, preocuparea legată de mitul lui Dracula. De curând am revenit la subiect după vizita Cetăţii Sighişoara, unde este şi casa în care s-a născut Vlad Dracul.

Turiştii străini înnebuniţi după Vampiri

Vlad Tepes s-a născut în oraşul Sighişoara, în Transilvania în 1431, fiind mai târziu domnitor al Valahiei. În prezent, Cetatea Sighişoara este cea mai veche cetate locuibilă din Europa. Turiştii se trag aici ca muştele la miere, dar nu pentru vechimea de peste 300 de ani a acestui loc, ci ca să vadă de unde a pornit fiorosul: „the vampire”(trad.engl. – vampir). Acesta cuvânt era aproape pe buzele tuturor turiştilor străini. „The vampire! The vampire!” sau „The house of vampire!” - şuşoteau aceştia. Toţi erau înnebuniţi după senzaţii tari, dar puţini dintre ei avea măcar habar despre ceea ce a făcut cândva acest „vampire” pentru ţara şi oamenii săi.
Nu zic, e un lucru binevenit ca Cetatea să fie un loc turistic atractiv, dar oare de ce nici acolo nu se face cu adevărat lumină asupra imaginii domnitorului român? E mai important turismul internaţional sau adevărul istoric?

Turism sau adevăr istoric?

Nu am ezitat să mă documentez mai aprofundat. Ce am aflat este contrar poveştilor „drăceşti” pe care le cunoaştem din producţiile inventive de la Hollywood.

Se pare că în spatele acestei dileme istorice se ascund altfel de intenţii. Totuşi, printre cei care au contribuit la instituirea acestei enormităţi, au fost şi români. (Datele despre cum a fost pusă temelia sângerosului mit Dracula sunt luate din „Răstălmăcirea lui Ţepeş”, Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1992).

Iată evenimentele, pe scurt:

1.Primul care l-a înfăţişat pe contele Dracul ca pe un pericol public a fost scriitorul irlandez Bram Stoker, în 1897, în cartea „Dracula”. Orice interes pentru identificarea personajului din roman cu vreun personaj istoric real a lipsit. Totul a fost ficţiune.

2. 1932 – apare primul film Dracula, cu un enorm succes şi popularitate.

3. În 1972, în S.U.A, apare best – seller – ul „În căutarea lui Dracula”. Subiectul romanului lui Stoker era legat indirect de cel al contelui carpatin Vlad Ţepeş. Romanul din 1972, scris de Raymond T. McNally şi Radu Florescu (profesor american de origine română) acrediteză ideea „Vlad Ţepeş egal Dracula”. Autorii localizează „vampirul” din cartea lui Bram Stoker în spaţiul românesc la sugestia (atenţie!) orientalistului budapestan Arminius Vambery.

4. Anul 1972 este anul consacrării. În acest an, la Veneţia apare „Drakula. Contributi alla storia delle ideea politiche nell’Europa Orientalle alla svolta del XV secolo”, de Gianfranco Giraudo, iar la New York şi Londra, ungurul Gabriel Ronay semnează două cărţi de referinţă, „The truth about Dracula”, şi, respectiv „The Dracula Mith”.

Aceste ultime volume au fost decisive.

Cum s-a impus mitul Dracula la nivel internaţional

Cel mai mare efect l-au avut cărţile semnate de ungurul Gabriel Ronay prin inventivitatea, dar şi incoerenţa de date istorice, intenţionată, se pare. În „Răstălmăcirea lui Ţepeş”, Mihai Ungheanu explică toate aceste exagerări, chiar absurdităţi, pe alocuri. Iată câteva dintre cele mai grave:

1. În „Adevărul despre Dracula”, de Gabriel Ronay, sunt capitole fundamentate bazate exclusiv pe povestirile germane, despre crudul şi „dictatorialul” voievod Ţepeş. Autorul preia informaţiile şi concluzii neverificate susţinându-le fără rezerve. De altfel, Ronay nu face nici o încadrare a faptelor istorice reale şi nu menţionează că negustorii saşi de la Braşov, persecutaţi în timpul domniei lui Ţepeş, erau într-un conflict deschis cu domnitorul; de aici interesul pentru discreditarea lui.

2. Partea a 3-a a cărţii o aduce în scena pe Elisabeta Bathory, membră a celor mai înalte cercuri sociale ale Austriei imperiale. Acest personaj malefic a ucis cu propria mână, sau prin poruncă, 650 de fecioare (n.n. cifră transmisă posterităţii chiar din paginile jurnalului ei intim). Din sângele victimelor, Elisabeta îşi pregătea băile pentru „a-şi menţine tinereţea”. Inventată de Ronay ca fiind „Doamna vampir din Carpaţi”, acesta insistă să o plaseze în Carpaţi, Transilvania. În realitate, castelele femeii ucigaşe au fost şi mai sunt în Ungaria şi în fosta Cehoslovacie şi nu au făcut niciodată parte din teritoriile româneşti. Iar Carpaţii sunt cei din Slovacia!

Astfel, după cum se întreabă şi Mihai Ungheanu în „Răstălmăcirea lui Ţepeş”: De ce a localizat-o G. Ronay pe ucigaşa Elisabeta Bathory în Transilvania? Şi de ce autorul ungur nu o prezintă corect, aşa cum a fost, ca o aristocrată tipică Ungariei vremii? Iar excesele ei nu sunt prezentate ca „excese ale nobilimii maghiare”, ci ca un fel de „Vampir din Carpaţi”, ca femeie de „origine transilvăneană”? De ce autorul induce publicul atât de mult în eroare?

La acest punct, unii autori vorbesc explicit despre tendenţiozitatea autorului ungur. El nu prezintă atât fapte, cât concluzii şi interpretări, dinainte stabilite. Ronay nu a prezentat şi nici nu a analizat nicăieri situaţia internă şi externă a statului român muntean, precum nici pe cea a statului Ungar sau cea a Transilvaniei. Doar aşa ar fi putut fi despărţită, cu adevărat, legenda de adevăr, iar „cititorul ar fi fost îndreptat cu adevărat către temeliile pe care s-a construit un mit vampiric cu o dezvoltare şi o evoluţie astăzi autonomă, fără legătură cu fondul istoric”, încheie Mihai Ungheanu, în cartea sa.

Iată de ce afirmam la începutul articolului că poporul nostru a avut şi mai are de înfruntat mult prea multe neadevăruri istorice. Iar noi, cei de dincoace de Prut, ştim mai multe despre aceste lucruri…

În final, o „urare” eminesciană, pentru cei care truchează adevărul istoric, ieri şi azi:

“Unde eşti tu Ţepeş, Doamne? Ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete, de nebuni şi de mişei,
Şi în două temniţi largi cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”