Uneori te simți pustiu, pustiu și totodată plin de infernul din tine, care asemenea unei prăpăstii fără sfârșit, te înghite, îți apasă umerii, pieptul, tâmplele. Alteori te simți pierdut, iar ceilalți oameni sunt piese din puzzle, iar atunci când renunți la cineva, e ca și cum ai arunca o piesă importantă, pe care nu o poți înlocui pentru că fiecare om reprezintă o piesă care  întregește nu doar imaginea, ci și pe tine, mai ales pe tine. De obicei realizezi cât de importanți sunt oamenii-piese abia după ce renunți definitiv la ei. Alteori ei renunță la tine, îi cauți, le scrii mesaje, îi suni, ca atunci când întinzi mâna să fii prins de cineva chiar înainte de a  aluneca de pe stâncă, dar nu e nimeni acolo. Nimeni să-ți întindă mâna, să te întregească, să te scoată din ghearele pustiului care te ține captiv.