Ce trişti îţi sunt ochii iubite… ce drum
pustiu se deschide-n retină,
când pleacă-n exod, spre ţinuturi de scrum
şi ultimul rob de lumină.
Sub tâmple, tăcerea aşează-n răscruci,
contururi uşor tremurate,
pe Dealul Golgotei de Gânduri să urci,
doar umbre din timpuri uitate.
Iubite, la
uşa
altarului tău,
cu chip sângerând sub rugină,
înclină, o noapte, un alt Dumnezeu,
spre ziua ce n-o să mai vină
şi-ţi scriu, fără sens, înainte să pleci,
sfidând elegia carnală,
poemul acesta cu mâinile reci,
din ultimul strop de cerneală.