Se urcă în troleibuzul plin la stația de lângă gară. Duce în mâinile obosite două pungi mari și grele. Să aibă vreo cincizeci de ani. Poartă basmaua legată sub bărbie. La fel ca mama. Timidă și încurcată, pune pungile jos. Le tot mută un centimetru în dreapta, un centimetru în stânga, le face loc celor care vor să iasă. Are cearcăne mari și ochii foarte apropiați unul de altul. Stau chiar în fața ei și o privesc cu admirație. Ochii care par să se vadă unul pe altul au o lumină senină, care liniștește instantaneu. Pentru moment gândurile mele dispar. Mă gândesc la ea. Ar putea fi mama mea.