Fac parte şi eu din acei cetăţeni care aşteaptă cu  nerăbdare rezultatele alegerilor parlamentare din 2009. De aceea îmi este interesant, care este procentul pentru care se bat partidele politice.

Electoratul, ca şi întreaga societate, este foarte neomogen. De aici vine şi greutatea de a „prognoza”, chiar şi cu aproximaţie, care va fi structura viitorului legislativ. Când vorbim de acest lucru, trebuie să luăm în consideraţie mai mulţi factori antropogeni şi non-antropogeni care ar putea influenţa rezultatele alegerilor. Cele care ţin de potenţialul unei formaţiuni ar putea fi: resursele materiale, resursele administrative, resursele umane, ideologia, mesajul, electoratul stabil, tradiţia politică (posibil să fi făcut ceva scăpări). Rezultatele alegerilor pot fi influenţate de asemenea şi de: dinamica populaţiei, perioada a anului, nivelul accesului la informaţie, situaţia socio-economică, structura socială a populaţiei, starea meteorologică a vremii, intervenţia factorilor externi.

Să luăm în consideraţie şi faptul că ceea ce numim „electoratul”, unui partid reprezintă, în special oamenii care au un interes faţă de evoluţiile politice din ţară, deci un număr foarte redus al populaţiei. Dar acest element este insuficient pentru poziţionarea unui partid în „topul preferinţelor”.

Marea majoritate voturilor, iar acest lucru ştiu şi recunosc majoritatea partidelor, sunt culese din masa alegătorilor „indecişi”, adică cei care sunt preocupaţi în mică măsură de evenimentele politice din ţară.

Aşa-numita „opoziţie liberală”, utilizează în mare parte problematici care preocupă un număr foarte restrâns al populaţiei (probleme politice - drepturile omului, politica externă etc.), în timp ce probleme socio-economice (protecţia socială, nivelul de trai, educaţia, cultura) continuă să fie monopolizate de partidului puterii.

Sporirea interesului populaţiei faţă de problemele politice în dauna celor socio-economice, este calea pe care a ales opoziţia pentru a accede în parlament.

Dacă aş face o paralelă cu situaţia din SUA, aş îndrăzni să spun că opoziţia liberală este foarte apropiată de Partidul Democrat (socio-liberal), care sunt aderenţii abordării ideologice a problemelor, iar PCRM, de Partidul Republican (neo-conservator), adept al „real politics”.

Totuşi, luând în consideraţie structura populaţiei, majoritatea căreia sunt persoane cu nivel de trai foarte scăzut, este puţin probabil ca formaţiunile liberale să poată acumula mai mult de 25-30 la sută (alegerile parlamentare din 1998 indică că acesta este numărul maxim de voturi pe care le poate acumula opoziţia de sorginte liberală)  din voturile alegătorilor, cel puţin atât timp cât situaţia socio-economică în Republica Moldova va fi critică.

Aşa cum doar o guvernare eficientă poate rezolva aceste probleme, nu va fi posibilă instituirea unui guvern de dreapta în Moldova, fără o prealabilă coaliţie de guvernare stânga-dreapta, care ar produce o reformare radicală în toate domeniile. Să nu uităm că înainte de a veni la putere, Saakaşvili a fost apropiat regimului Şevarnadze, iar Iuşcenco de regimul Kucima.

Concluzia mi se pare destul de logică: Problemele politice nu pot fi rezolvate fără o colaborare sau coalizare cu partidul puterii. Liderii politici urmează să aleagă între comoditatea şi imunitatea politică aflării în opoziţie şi coparticiparea la guvernarea ţării pentru implementarea promisiunilor date electoratului.