Mi se pare o nepotrivire când văd muzicieni creștini care cântă lui Dumnezeu fără încărcătură emoțională. Este o nepotrivire și atunci când încărcătura aceasta este forțată, impusă. Mă întreb ce poate cauza această stare și cred că pricinile pot fi diferite. Totuși, consider că cel mai mare motiv este că acești muzicieni nu sunt conștienți de rolul lor și a lucrării pe care o fac pentru Dumnezeu. Autorii Psalmului 137 erau muzicieni de la templul din Ierusalim, care au fost duși în robia babiloniană. Lanțurile de la mâini și picioare și toate umilirile  pe care le-au avut de suferit fiind robi de război nu i-au oprit să-și ia instrumentele muzicale și să le aducă până în Babilon. Doar că aici le-au atârnat în sălcii, căci nu puteau să cânte. Asupritorii lor le cereau cântări, dar durerea din inimă și conștientizarea catastrofei care venise de la Dumnnezeu peste poporul lor răzvrătit și peste ei nu-i lăsa să cânte. Dar aceasta a fost până la un moment. Când și-au dat seama că slujirea lor nu ține de împrejurările în care se află și că ei sunt chemați să-L slăvească pe Dumnezeu oriunde și oricând. De aceea, au luat harfele în mâini și au început să cânte, zicând: “De te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Iersualim culmea bucuriei mele!”