La a treia pereche, într-un caiet, începu să scrie: „Sunt copilul nimănui, am mamă, am tată, dar n-am părinți spirituali, de la care să învăț a avea personalitate. Or, rolul părinților e doar a te naște? Poate că și ei s-au pierdut pe drumul vieții, au dat viață unui suflet de om, l-au educat, i-au asigurat un viitor… și, pulsiunile vieții sunt pe cont propriu, mă desprind de viziunea lor și-mi trăiesc viața, alături de soț. Aș fi vrut să mai vorbesc cu mama, să-i cer sfatul, dar, nu. E prea târziu. Actul căsătoriei m-a făcut să înțeleg că tăcerea e o virtute. N-avem copii, ce-i drept. Aș putea să dau la divorț, să-mi caut de viață prin țări străine, într-o cafenea, în calitate de chelner. Idee nu am ce să fac. Viața de familie nu e pentru mine. Credeam că e cel mai frumos lucru să te dăruiești bărbatului după ce v-ați unit destinele. Da, ne-am unit destinele, m-am dăruit lui și înainte de căsătorie, ce naivă am fost. Apoi, brusc, s-a răcit totul, de parcă a fost un scenariu, să fiu fericită până la un moment, să înțeleg mai apoi că sunt prea tânără și n-am înțeles ce îmi doresc cu adevărat de la viață. N-am copii. Doamne, îți mulțumesc!”.