O primă luptă importantă, despre natura lui Cristos, a fost în sec. III-lea e.n., când a apărut, erezia lui Sabelius, care susţinea că dacă Dumnezeu e ca soarele, Isus şi Duhul Sfânt sunt ca razele soarelui, având aceiaşi natură, fiind o singură persoană cu Tatăl. Această învăţătură prezentă în chiar în secolul III e.n., a făcut ca creştinii adunaţi la Conciliul de la Antiohia din 267 e.n. să respingă teza, prezentată de Sabellius, conform căreia Isus este ‘homo-ousios’ cu Tatăl, adică ‘de aceiaşi, esenţă, substanţă sau fiinţă’ această doctrină, a fost respinsă de Conciliul din Antiohia din 267 e.n. ca fiind erezie, atunci „Biserica a declarat că Isus este homoi-ousios, „dintr-o substanţă asemănătoare cu Tatăl” (vezi cartea Doctrinele harului p.88,89 scrisă de trinitarianul: R.C. Sproul). Din păcate, despre acest conciliu, majoritatea trinitarienilor nu ştiu nimic. Însă mai târziu, această erezie (a unei naturi identice), considerată de Biserică, şi demascată de Conciliul din Antiohia din 267 e.n., a fost adoptă ca crez oficial al creştinismului în conciliul de la Niceea, în care Constantin cel Mare a obligat membrii conciliului sa accepte teza unităţii indisolubile între Isus şi Dumnezeu, adică că ei sunt: ‘homoousios’ adică ‘de aceiaşi, esenţă, substanţă sau fiinţă’. Deci, în 325 e.n. biserica influenţată de Constantin, a anulat tot ceea ce hotărâse biserica în 267 e.n.
