După o vară colorată şi memorabilă, au început zilele cel mai puţin aşteptate şi iubite de mine. Zile de toamnă. Ploiase şi putrede. Zile ce te lasă captiv în patru pereţi cu moralul la pămînt, cu mîinile uscate de vînturile toamnei şi gîndurile răzleţite în serile pline de elan a verii ce abia s-a scurs…
În zadar încerci să te mobilizezi, să-ţi concentrezi atenţia în vreo activitate…în zadar, totul este atît de incert, ceţos, difuz…În asemenea momente totdeauna-mi aduc aminte de orele de română dedicate lui Bacovia. Ce curriculum prostesc, nuştiu cum ieşea căci totdeauna îl studiam spre sfîrşitul anului de studiu, cînd razele jucăuşe îşi dădeau ghes la geamul cabinetului de română, iar noi, adolescenţi visători, discutam versurile bacoviene. Mă îndrept spre biblioteca mea improvizată cu speranţa vagă că voi găsi totuşi volumaşul plumburiu. Evricaaa! Prima reuşită a zilei de azi. Promiţătoare. Deschid aproape mecanic cartea la pagina 34 şi privirea-mi se opreşte pe un vers ce-mi sare-n ochi “ce chiot, ce vaiet în toamnă…”Într-adevăr, e toamnă…!
Încerc să alung această stare de inerţie bolnăvicioasă. Găsesc pe masă o carte rămasă acolo de ieri seara “Tratat de Manipulare” şi citesc pe coperta din spate scris cu litere expresive “CUMPĂRĂ-MĂ! Dacă vrei să nu mai fii manipulat! Dacă vrei să îi manipulezi pe alţii!” La ce bun mi-ar folosi acum arta de manipulare? Mai degrabă m-aş lăsa eu manipulată…Aşa că abandonez ideea, aşez cartea cu grijă pe raft cu promisiunea că voi reveni totuşi la ea. Cu prima ocazie.
Plictisită de pitorescul noroiului de afară şi tic-tac-ul enervant al stropilor de ploaie ce bat insistent la geam, conectez leneşă calculatorul şi mă apuc să scriu pe blog un subiect demult “copt” în mintea-mi şi mereu amînat spre publicare. Tastez cu fervoare fără a privi măcar la monitor, încercînd să prind din urmă gîndurile ce-aleargă la galop prin mintea-mi obosită de ploi. După vreo 3 minute de “despovărare” citesc cele scrise şi pentru prima dată rămîn mulţumită de ceea ce-a ieşit. Impresionează. În căutarea unui final cît mai reuşit, mă grăbesc să-l postez. Peste o fractură de secundă monitorul s-a stins. Încerc cu disperare să-mi dau seama ce-a fost. O nouă deconectare de energie, ca de obicei. Renunţ să-i bombardez pe cei de la Union Fenosa cu “SOS”-uri disperate şi să mă lamentez să-mi aprindă lumina pentru a-mi duce la bun sfîrşit articolul. E inutil. Mă resemnez , mă revanşez cu articolul altădată, la primăvară, poate, atunci cînd razele jucăuşe îşi vor da ghes la geamul meu…iar acum ” scîrţîie toamna din crengi ostenite”…
