Se tot vorbeste si s-a scris mult despre cainii maidanezi care au impanzit pur si simplu orasul in ultimele luni. Si nu sunt doar multi, ci si agresivi, astfel incat chisinauienii cer sa se faca ceva, deoarece se tem pentru sanatatea lor si a copiilor lor. Deocamdata, “solutia umana” a autoritatilor este de a-i prinde, castra si aduce teferi si (aproape) nevatamati exact in locul de unde i-au luat! De parca, vorba unui prieten, pericolul ar consta in apetitul lor sexual, si nu in faptul ca am putea fi sfasiati oricand de haitele lor organizate.

Dar ce ne facem cu cainii necastrati, nevagabonzi, dar la fel de periculosi? Mai bine zis, cu stapanii lor, mari iubitori de animale, adica cei care iubesc animalele mai mult decat oamenii, altfel nu vad de ce ar tine in casa aceste masini de sfartecat beregate de oameni nevinovati.

O reprezentanta de vaza a acestei tagme este vecina mea, o domnisoara trecuta de prima tinerete, care sta impreuna cu mama sa la parter, prima usa de la intrare. Mereu incruntata, nu saluta pe nimeni, pe mine nu m-a placut niciodata, desi n-am avut onoarea de a schimba vreo vorba. Marea ei pasiune a fost timp de multi ani un ciobanesc german - nu mi-a fost dat sa vad vreodata o fiara mai salbatica decat “cel mai bun prieten” al ei.  Toti cei care mi-au calcat pragul in ultimii ani ramaneau inmarmuriti la auzul urletelor pe care le scotea cerberul din spatele usii cu nr. 1. Ori de cate ori il scotea la plimbare, il tinea in lesa, dar fara botnita, iar daca aveam nenorocul sa mi se intersecteze calea cu a lor, cainele se napustea spre mine cu o asemenea furie, incat imi ingheta sangele in vine si ma gandeam cu groaza ce se poate intampla daca intr-un anumit moment nu mai reuseste sa-l retina si scapa animalul. Pe cativa dintre vecini i-a muscat, multa lume din zona s-a plans, dar ea continua sa-l apere cu inversunare si sa il scoata la plimbare de cateva ori pe zi in aceleasi conditii.

Pana intr-o zi cand am vazut-o plangand in hohote, iar mai tarziu am aflat ca murise cainele. Nu stiu ce si cum se intamplase, dar eu am simtit o mare usurare. Imi venea sa dau de baut la toti vecinii. De sufletul raposatului, bineinteles :) Puteti sa ziceti ca n-am inima sau ce vreti, dar nu eram singura care se bucura ca si-a dat duhul fiara care ne terorizase atat de mult timp.

Insa iata ca linistea de care ne-am bucurat o perioada mult prea scurta se apropie de sfarsit. Vecina mea nu mai e in doliu, se pare: ieri dimineata am vazut-o “educand” un pui de ciobanesc german. Si stiu ce roade a dat dresura ei prima data…