Ora 2:21 dimineața. Nu ți-am scris de mult timp, deoarece nu știam ce să îți zic. Ce anume să îți zic, căci atunci când taci nu înseamnă mai mereu că nu ai ce spune, uneori ai atâtea de zis, încât preferi să taci. Paradox, dar cam asta am trăit eu în ultimele zile.
Ai auzit  fraza: „ Acolo nimeni nu te așteaptă!” ?  O aud des, probabil mai des decât ar fi de dorit, încât cu cât mai des aud întrebarea, cu atât mai profund e răspunsul. Un răspuns sub formă de întrebare, în cazul meu: „ Am zis că doresc să fiu așteptată?” Nu, nu doresc să fiu așteptată, nu am nevoie de un om-destinație, de un om-stație terminus. Plec pentru a mă găsi pe mine, deci, dacă la acea stație terminus stau și mă aștept singură pe mine; eu cea de mâine mă aștept pe cea de azi, atunci e acceptabil.
Secolul XXI este secolul așteptării, așa zic eu, căci mereu așteptăm: mesaje pe facebook și viber, sau pe orice altă aplicație. Așteptăm să ni se scrie. Un secol în care așteptarea a demonstrat că poate fi și stupidă. Un secol în care e puțină realitate și multă stupiditate.
Să devii cineva într-un gol e extraordinar, probabil ar fi  dovada faptului că perfecțiunea există. Ea există. Eu o numesc normalitate.
Obosită de această țară, de acest oraș. Simt nevoia să abandonez ceva în schimbul unui nimic. Ador nimicurile, golurile, pustiile, le ador din motiv că anume pe ele doresc să le completez cu prezența mea. Creând un întreg.