Scena scăldată în întuneric părea infinită. Brusc s-a ivit o rază de lumină ce avea să scoată în evidență o figură ștearsă a unui bărbat care stătea la un colț de masă. Persista doar un cântec în sală, tăcerea. Spectatorii așteptau ce are să urmeze.
A urmat un sunet provocat de doi pumni în masă. Figura de pe scenă a devenit mai vie:
– Nu vreau să stau la masă. Nu vreau să mănânc porcăria dată.
Farfuria s-a atins de podea și s-a transformat în bucăți. Era clar, urmează o scenă tensionată.
Din celalt colț al mesei, aflat în întuneric, s-a făcut auzit un glas calm și blând de bărbat:
– Stai la loc.
– Stai tu, eu am obosit!
– Termină porția, după care ești liber să faci ce dorești.
– Liber? Ha. Tu știi ce înseamnă libertate? Du-te dracului și dă-mi pace!
A dispărut pata de lumină, iar când aceasta a reapărut, în mijlocul scenei se afla doar  un scaun orientat spe spectatori. Ceva timp pe scenă nu se întâmpla nimic, un moment subtil specific pentru viață. Brusc, s-au auzit niște pași ce s-au apropiat de scaun, bărbatul s-a așezat și și-a pus mâinele la ochi, apoi acestea s-au coborât să astupe gura, urmând un țipăt blocat între buze și mâini:
– Da, sunt un laș!
Cu replica respectivă bărbatul a început dialogul său cu spectatorii.
– Am renunțat la visul de a deveni pilot. Am renunțat la femeia pe care o iubeam.  Am renunțat la mine și am acceptat un sistem. Ce vă uitați cu milă? Priviți-mi viața, la sfârșit veți realiza că eu sunt reflectarea voastră, sau voi  a mea, să înțeleagă naiba cine pe cine.
Bărbatul s-a ridicat, a mutat scaunul la un colț de scenă și s-a așezat din nou. Privea actorii care intrau în scenă, un tânăr și un bărbat în vârstă ce s-au acomodat pe două fotolii orientate una spre cealaltă.
– Ai decis?
– Ce să decid?
– Ai decis ce facultate vei urma?
– Păi, tu ai decis asta în locul meu, nu?
– Termină țâncule, eu știu mai bine de ce ai tu nevoie!
– Deci tu crezi că dreptul e ceea de ce eu am nevoie, corect?
– Corect.
– Omiți un amănunt foarte important, eu așa nu cred.
– Pe mine nu mă interesează ce tu crezi! Vei face cum zic eu, iar acum carăte din ochii mei!
Bărbatul de pe scaun a râs sarcastic.
– Nu cum, vă e cunoscută scena? Recunosc, pură banalitate, reală banalitate.  Îmi amintesc că  am iești atunci nervos din biroul tatei, ziceam în gând că voi aplica  unde îmi doresc eu, că tatăl meu nu are cum să-mi dicteze viața, căci eu sunt deja matur. Da, eram matur în cuvinte, nu și în fapte, căci peste 4 luni mă aflam unde dorea el.
De după cortină deja se făceau auzite două voci care se ceartă:
– Nu-mi vine să cred că îmi zici asta atât de ușor, cică  ” tatăl meu e contra căsătoriei noastre din motiv că ești săracă”, tu te-ai auzit când ai zis asta?
– Eu nu am zis asta.
– Pe bune? Dar ce ai zis, a?
– Am zis că nu mă pot căsători cu tine.
– Iar motivul care e? Crezi că sunt incapabilă să înțeleg elimentarul? Sigur, tatăl tău se consideră împăratul  lumii, că el e cel mai bun, iar restul îs cei mai răi. Ești un dobitoc, un laș care nu-și poate șterge fundul fără tăticu. Vei obține o viață dictată, tristă și posomorâtă. Du-te dracului, nu am de gând să fac parte din asemenea peisaj.
Bărbatul s-a ridicat și a început să se miște pe scenă:
– Știți ce mi-a plăcut la femeia asta? M-a trimis acolo unde era sigură că voi ajunge, drept la naiba. M-am însurat cu fiica acestuia. Cum s-ar zice, pleci în ospeție, dar te întorci cu cadou. Deja aici e rândul meu să joc scena, să nu-mi criticați dur absența.
Bărbatul a rămas în picioare,  la spatele acestuia s-a ivit o femeie.