Ion Andreescu    Ion Andreescu(15.02.1850, Bucureşti — 22.10.1882, Bucureşti) a fost un pictor, pedagog şi academician român. Din 1869 urmează “Şcoala de arte frumoase” condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profesor la catedra de desen liniar şi caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la gimnaziul comunal “Tudor Vladimirescu”, apoi, în 1875, la şcoala de meserii din aceeasi localitate. La sfârşitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile “Academiei libere Julian”; verile pictează la Barbizon (unde se întâlneşte cu Nicolae Grigorescu) şi în alte aşezări rurale. Interesat în egală măsură de diferite genuri ale picturii, Andreescu creează peisaje, portrete şi naturi statice. a sfârşitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile “Academiei libere Julian”; verile pictează la Barbizon (unde se întâlneşte cu Nicolae Grigorescu) şi în alte aşezări rurale. Profesor de desen într-un oraş provincial, liniştit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunţe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditaţie, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare.  Şcoala de la Barbizon, un cătun situat la marginea pădurii Fontainebleu, a devenit în secolul XIX un centru important pentru artiştii „revoltaţi”, care preferau pictura după natură, în aer liber, în favoarea lucrului în atelier. Din 1850 au devenit obişnuite întânirile artiştilor cu colecţionari, critici sau doar amatori de artă pentru discuţii, care aveau loc în fiecare sâmbătă, în şopronul casei lui Théodore untitledRousseau. Geneza şi evoluţia artei în cadrul coloniei de la Barbizon reprezintă începtul istoriei peisajului în arta franceză, de unde s-a răspândit uluitor în toată Europa.   Contactul cu arta franceză a adăugat creaţiei sale precizie şi rafinament. Atitudinea lui în faţa naturii denotă viziunea unui melancolic şi este lipsită de exaltarea şi lirismul grigorescian. Lucrarea ”Femei într-un parc” face parte din seria lucrărilor de maturitate ale lui Andreescu, fiind una dintre cele mai bune realizări artistice ale sale.Zbuciumul sufletesc, reflecția austeră asupra vieții sunt înlocuite de un calm detașat, de împăcare și mulțumire. Lucrarea este plină de sentiment și atmosferă. Pentru prima dată Andreescu renunţă la tonurile sobre şi reuşeşte o reprezentare degajată.