Au venit neamurile cele gălăgioase. Stau dosit în partea mea de casă şi-mi rumeg stranietatea. Sunt un om ciudat, nu-mi mai plac Ceilalţi. Am fugit din Deal, să nu le mai văd feţele descompuse şi frezele de Morandi. Trăiesc într-un Ineu care nu mai există.

Sunt deja în tabăra celorlalţi - a celor care afirmă despre cheflii: "noi n-am făcut niciodată asemenea tămbălău". Dar nu e adevărat. Uneori am făcut, şi încă mai mult. Am uitat.

O altă ploaie căzută pe neanunţate. Broaştele hohotesc apocaliptic, urmărindu-ne dispreţuitoare cum ne perpelim din cauză că nu putem lucra pământul. Mai multă apă, mai multe broaşte!

Mentalităţii mele de ţăran prea supus îi cade mereu bine o cură de metropolă, de ziduri înalte, de urbanism, de nesimţire. Din nefericire pentru mine, atunci când apar (mă înfăţişez) undeva, eu nu sunt doar eu, ci şi casa mea cea nepropice intimităţii şi liniştii, şi tot alaiul de eşecuri care mi s-au tras de aici.

De unele fete din trecut mă mai "leagă" doar gustul unor paste de dinţi. Frânturi din chipurile lor mult estompate îmi năvălesc în cap odată cu introducerea periuţei în gură. La final, totul se scuipă la ţuţuroi.

Nu e bine! În numeroase rânduri cred prea mult în semnele de punctuaţie, în forma textului, în "culoarea" pe care i-o dă topica, sintaxa, în caligrafie (când scriu de mână). Şi pierd ideea, o omor în norme, arunc în ea cu ascuţite paranteze orizontale.

Plumb atârnând de grumazul ceriului. Va ploua din nou cu sudălmi.

Trebuie să-mi repet de mai multe ori, pentru a mă convinge, că nu e nici o durere în a nu reuşi să parcurgi Dilema Veche, de exemplu, până la ultimul rând al ultimului articol. Şi că esenţial e să nu lipseşti de la întâlnirile date cu viaţa, să fii prezent în propriile gesturi şi să te fereşti, pe cât îţi stă-n puteri, de gratuităţi. Gesturile gratuite ne costă cel mai mult. _________________*mecanism de refulare