Toamna se numara bobocii. Toamna culegem roadele după un an de muncă. Mai întoarcem o filă în cartea noastră.
Un an și patru luni. Nuștiu dacă e mult sau puțin. Încă o viață are înainte. Și o parte din viața mea, care a schimbat-o de tot de cînd a apărut.
Zilele trec greu iar lunile foarte repede. Din primăvară, de cînd a început să meargă, pînă acum în toamnă cînd deja aleargă, nici nu am observat cum a trecut timpul. Dacă am fost întotdeauna nerăbdătoare, silabisind orice cuvînt doar să înceapă a vorbi mai repede, luna asta a facut un salt brusc. Acum încearcă să repete orice cuvînt auzit, și nu obosește chiar dacă îi citesc mai multe pagini. De fapt, eu citesc cu voce iar el se joacă și repetă mecanic))) Repetă atît unele cuvinte, cît și gesturile cu care le însoțim.
Răbdare – nu are nici un pic. Cînd alte mame îmi povestesc cum pornesc Masa si Ursul si isi caută de lucru prin casă, rămîn nedumerită. Această renumită Mașă nu-l impresionează deloc pe Vlad, cît și alte desene animate. Are un singur clip preferat, care durează 1min 45sec. Un minut jumate am la dispoziție pentru a dispărea din cameră și să fie liniște. Ehh, dragoste de fiu…..
Mă caută în mulțime. Aleargă la mine peste toată sala de joacă doar ca să ma cuprindă. Îmi dă din mînuță cînd e sus pe topogan. Mă strigă în camera lui să-mi arate ce turnuleț înalt a construit. Și să strige toată lumea în cor că e prea atașat de mama, mie asta îmi place. Și nu vreau să-l îndepărtez. Va fi o vîrstă cînd el singur va vrea libertate și să nu mai arate emoții în public. Însă și atunci, adînc în suflet, vreau să țină minte că este mama care îl așteaptă, la care poate alerga macar și peste tot globul pămîntesc ca să-l cuprindă.
