De cînd mă știu am fost fata mamii și a tatii….(și-s olecuță tare alintată)….
Cînd mă întorceam astăzi acasă de la universitate (că-s fata mare deja), am observat cîțiva oameni care încercau să culeaga nuci, să le dea jos, să le strîngă pentru a le înfuleca iarna, ori pentru a le vinde…
În acel moment am simțit din nou acel mirosit de frunze de nuc și creierașul meu și-a adus aminte de zilele în care zburdam fără a avea probleme de rezolvat…de copilărie.
Familia mea avea o tradiție respectată cu sfințenie pînă nu demult, și anume cum se coceau nucile mergeam cu o păturică în păduricea de peste drum (la Telecentru) și chiteam un locușor verde și umbros și ne tolăneam acolo. Prin apropiere erau nucari, așa că tăticu se cățăra după gustoșeniile mult așteptate, eu m-ai prindeam cîte una care cădea sau dacă ajungeam rupeam vreo nucușoară. Mămica ne privea, zîmbea și pregătea mănușile pentru mîinuțile lui tăticu care vor curăți zeci de nuci. Ei și pentru iarnă ne mai făceam rezerve pentru copturi delicioase :)
De atunci și pînă acum, cînd vad un pom de nuc imi reamintesc de “șezătorile” noastre, de parcă ar fi fost ieri…
p.s. Mă duc să le spun părinților că mîine organizăm pe pragul casei degustarea nucilor…că mi-am făcut singură poftă :)
