Născut la Kiev, unde a şi copilărit. Învaţă la Gimnaziul Nr.1 din Moscova, din care este exclus din cauza că frecventa un cerc de revoluţionari. În 1908 este arestat, eliberat pe cauţiune, dar, fără să aştepte procesul, fuge în Franţa. Decepţionat de ideile bolşevismului, se dedică exclusiv literaturii. Debutează cu volumul „Poezii” (1910), la Paris, unde, an de an, publică pe cont propriu alte plachete, expediindu-le prietenilor şi cunoscuţilor în Rusia („Vieţuiesc”, 1911; „Păpădii”, 1912; „Cotidian”, 1913...). Abia în 1916 editează cartea pe care o consideră reprezentativă – „Versuri despre ajun”, remarcată de V. Briusov, N. Gumiliov, S. Gorodeţki. Iar A. Blok, în articolul „Dandismul rus” (1918), se referă chiar la „o modă Ehrenburg”. Traduce din poezia franceză şi cea spaniolă, frecventează cercurile boemei pariziene, împrietenindu-se cu P. Picasso, A. Modigliani ş. a. E de presupus că se întâlneşte şi cu unii dintre intelectualii români, reprezentanţi ai avangardismului european, aflaţi şi ei în capitala franceză, drept argument putând servi şi un poem din 1914, care începe chiar aşa: „Aceiaşi români... Vin greu, ca mierea”. Revine în Rusia, însă revoluţia bolşevică o întâmpină cu ostilitate. Din 1921 locuieşte la Berlin. Dar, peste un timp, are şi o perioadă de creaţie pronunţat „sovietică”, în special în publicistica din anii celui de-al doilea război mondial.
Chiar dacă nu este subliniat în mod special ca aparţinând avangardei, o parte din poezia sa, precum o demonstrează şi mostrele traduse aici, ţine tocmai de spiritul modern, novator, care a caracterizat literatura începutului de secol XX.
* * *
Să aştepţi, până moare chiar şi memoria,Ca ziua să devină de nestrăbătut,Să te stingi lângă numele scump,Alergând să ajungi umbră străină,Spre a nu te încrede oglinzilor,Până şi de perna ta tăinuindCă lumina dragostei e de-ngropat,De ascuns, de adumbrit,Ca, întâmplător, degetele să nu trosnească,Însăşi respiraţia să fie strânsă în pumn.Să aştepţi astfel, încât, şi mort, să simtă elPeste obraji trecându-i vântul fierbinte.
(1912)
* * *
Când se-nstăpânesc neguri cumpliteŞi vântu-mi stinge flacăra din vatră,Ca în delir, eu, Rusie, îţi vădPustiile întinsuri nepopulate.În semiîntunericul mansardei,În zvon de caldarâm parizian,Tu mi te-arăţi de-a dreptul necuprinsă,Dar la fel – şi spaţiu fără viaţă,Tăinuind o crudă nepăsare,Blestemul nedorinţei de-a trăi,Încât mă tem ca nu cumva să-ţi tulburGrandoarea cu atare tânguire.
(1912)
SEARĂ DE FEBRUARIE
Aceiaşi români*, rece lumină de gaz, palidă,Vin greu, ca mierea.Şi în inimă aceeaşi disponibilitateDe-a muri chiar în acest moment.
Venit-am la tine. În odaie – întuneric era...Nu plângeai. Priveai prin geam.Priveai spre felinarul galben-veştezitŞi drept răspuns îţi zâmbea februarie.Mi-ai cântat o melodie drăgălaşăDespre un oarecare om străin,Care curăţa trotuarele de zăpadăŞi despre ce sensibilă şi luminoasă eraRaza ce alerga pe faţa zăpezii.
(1914)______ *Aceiaşi români – e de presupus că, în periplul său european, Ilya Ehrenburg s-ar fi întâlnit cu unii din intelectualii români, inclusiv cu reprezentanţi ai avangardei.
P. S.
Presupuneau că dimineaţa va chemaAceastă chinuitoare seară;Că oarecare păsăreaÎmi va ciuguli din ficat;Că, sfârtecat în patru sferturi,Voi face ceea ce se cadeŞi ce nu;Cu paşi mărunţi,Să sar o coardă scurtă,Să vorbesc cu voce oarecum dresatăDespre tristeţea mea,Să recitesc vieţile anumitor muceniciExclamând: a-a! cu-cu!Prost-prost! Mărunţel-mărunţel!Presupuneam –Şi totuşi, când a fost iubirea să apară,Nu pricepui – Unde-i asta? Ce-i asta? Ceea sau aceasta?Izbucnii în plâns şi Madonei de carton îi cedaiCheia cetăţii ce îşi vedea propriul sfârşit...
(1915)
AJUN
În piaţă cânta cocoşatul,Grăbind pasul, se cruceau trecătorii:„Ţie mă închin, năvalnicule ajunDe An Negru!Monahii îşi desfăceau arzătoare sutane,Arătându-şi pieptul păros.Însă pământul era istovit de secetăŞi se tocea fierul plugului de argint.Spuneau vorbe îndrăzneţe,Pomeneau numele Lui.Stă întins şi geme, gura – deschisă,Uscată, întunecată.Se apropia seara.Ţipă bufniţa.Pe ea aţi fi vrut să o adăpaţiCu sânge omenesc!Grei sunt ciorchinii viilor,Recoltată e holda.Un copil duce orbul de mână,Toate oraşele le-au cutreierat.De la un pumn de ţărână i se trage orbirea.Îl presărase pe înfierbântaţii ochi,Stinsu-i-s-au.Vedeţi – nopţile au devenit albeŞi cu negreaţă zilele s-au acoperit.Împărtăşiţi-vă marea credinţă,Să se facă pustiu în inimi!Şi ca pe nişte deschizături în întunericul nopţiiSărutaţi urmele orbului.Nu tăinuiţi nimic – căci e timpulDe-a ne împărtăşi cu altă fericire!”Şi cânta cocoşatul despre ziua AdormiriiCuvioasei sale mame.
(1915)
* * *
La vilă era întuneric şi jilav.Vântul despărţea pânzele grele.Şi tu îmi aplicaiUn ciudat tatuaj.Mai întâi ai pus inimaPrintre flori dalbe,Două porumbiţe, pucioasa – sigură,Precum în almanahurile anilor treizeciAi secolului trecut.O, sufleţelule, eşti superbă,Dragă,Eu într-o neagră dumbravăTe voi silui.Cel mai bine-i să asculţi ce-ţi spun,Suflete, sufleţele, sufleţele, sufleţele!După aceea ai desenat o corabie.Luai de pe poliţă Bedeker-ul.E bine! Eu sunt corabiaCare va vâna urşii dresaţi.Hotelurile Karlton, Mirabeau şi Victoria.Uscatul – deci uscat să fie, marea – mare, ce mai!Iar în stânga pieptului, în locul pe careÎl sărutaseşi adineauri,Ai pus o cruciuliţăŞi ai izbucnit în râs.Doamne, Tu ne-ai lăsat la vilăDe pe somnSă căscăm şi să ne legănămLa balconul întunecos.Pentru ca ambiiÎn libertateAceastă carne uriaşă durdulieS-o îngrijim.Truditorii Domnului –Înmulţească-se făptuirile lor.
(1915)
* * *
Prin umbra ta îmi împleticeam picioarele.Pisica venea după mineMieunând.Nu te gudura, nu cânta, nu scânci!Nepreţuita mea –Vede Dumnezeu –Torta nupţială E condimentată cu şoricioaică.Ea are sertăraşe simpatice,În fiecare – câte un inel.Iar în ultimul plânge şoricelul,Plânge, se zbate.Dansează tu cu el puţin,Mângâioaso, joacă-te cu el!Iar pe mine lasă-mă să plec acasăÎn rai...
(1915) AUGUST 1914
Căinându-se parcă-a pieire,Se perindau trenuri după trenuriŞi în lungul şinelor, pe fugitive coline,Răcneau suferindele soţii.Iar în vagoane fiece zuavIntona imnuri înalte.(Şi nimfeleGemeau prin rare crânguri.)„Ah, o iubesc pe Marietta, Marietta,Numai şi numai pe ea”.Mă tot ţin pe urma ei.Unde ne aflăm? Unde ne aflăm? Unde ne aflăm?Pe baioneta mea voi trage-n pieptCam la zece nemţi!Cucoanele pe baionete-au înşiratFlori din ţări străine – crizanteme:„Unde ne aflăm? Unde ne aflăm?”Şi, potolindu-şi aleanul, cineva răspunde:„În rai”.
(1915)