safe_image[2]

　　Uneori obosim din cauza gandurilor care alearga prin minte, uneori obosim sa ne mai dorim sa reinvie trecutul.
　　Si atunci ne cufundam in tacere si vorbele trec pe langa noi, trec si nu mai vrem cuvinte, vrem doar priviri, vrem atingeri usoare, vrem un suras curat nantinat de “oare ce va urma?”.
　　Distanta , perceptibila cu “atomii” sufletului, dintre doi oameni, doua entitati care au fost odata “unul”, se poate masura in ani lumina sau miimi de secunda. Totul depinde doar de trairile celor doi, de perceptia unuia asupra celuilalt.
　　Sunt zile, nopti, minute, ore, care-si cer dreptul la bucurie, la fericirea aceea nemotivata de ceva anume, fericirea de a exista pur si simplu, fericirea de a fi incalzit de soare, fericirea de a avea aripi….
　　Cu fiecare zi ce trece ne cladim pe noi, ne rezidim, totul se recladeste pe clipele trecute, tot prezentul are radacinile in revanul “pamant” al amintirilor…
　　Tacerea ar trebui sa fie o introspectie a sinelui, apoi gandul renascut din ea sa fie mai bun, mai pur si nediluat de umbrele din trecut…
　　Sunetul tacerii e visarea gandului….
　　
　　“Tacerea este a doua mare putere a lumii, dupa cuvant.” – Jean Baptiste Henri Lacordaire.