* * *De cu zori, cocoşul anunţăCă noaptea a rămas în urmă:Cucul – că, uite, atâţia aniSunt în faţă şiAşteptarea nu-şi curmă.
Cu-cu sau cu-cu-ri-gu–E unul şi acelaşi sens:Curge (fii atent!)Ca un şuvoi de grăunţe,Mai ales.
Dar ştii, există o pasăre,Ea nicicând, nicicum nu cântă:Ci doar timpul, ca pe grăunţe,
Îl tot ciuguleşteÎn tainica-i pândă.* * *
Ceea ce-mi era de consolareA încetat de a mai consola,Cu toate astea, uneori,Mă mai distrez şi eu cumva.
Mă distrez cu brutalul frig,Vântul aspru, zilele gri,Mă distrez cu sărăcăcioasa urbe –Şi astfel trece zi după zi.
De nu-n Rusia, în Germania, fie,Iată-mă în lung de râu, la plimbare,Distrându-mă prin combinaţieDe indiferenţă şi întristare.
* * *
Ascultând amurgul roz al poemelor smolite, calda muzică, tandru aromitoare a scoicii de carecu micuţa ureche rozie lipită cât mai comod,repetând „Hulubaşule, hulubaşule...” în uitare.
Auzind, cum a fulgilor stoluri luminoasezboară, coboară iar, umplând a Crăciunului noapte,privind la rozul foşnet din largul cămin,văzând nocturna tăcere a iernaticelor străzi, toate.
Ascultând pieptul, ce bălmăjeşte a fericire şi milă,simţind mirosul de iasomie al fulgilor din nălţimi tihnite,parcă în melodia văraticului râu afundându-teîn ciudatul, violetul amurg al poemelor smolite.
* * *
Cu fiece an e tot mai clar: da, o nouă prăbuşireA ridicolelor tentative, încercărilor împovărătoare.Posibil, destinul fericire să ne fi promis,Dar nu şi-a respectat cuvântul, se pare.
Astfel într-un necunoscut şi strâmt restaurantDintr-o dată vezi, în oglindă, o largă sală,Porneşti într-acolo – şi te convingi: minciună e, părere –Aceiaşi oameni, aceeaşi sală strâmtăPe suprafaţa de gheaţă-a oglinzii stinghere.
* * *
Iată, trăieşti: deşertăciune, sărăcie,Zadarnic calculezi, pui-scoţi la cont,Dar vezi că suma nu-i care-ar trebui să fie;
Dar de mori – întuneric, muţenieŞi o atare, amice, pustietate, glod,Ca nopţile sub o arcadă de pod.
* * *
Noaptea, muncitorii au reparat podul, Ca pe el să poată goni nebuneşteAutomobilele oamenilor de afaceriImportanţi, sau celor excelent asiguraţi –Şi de orice alte categorii, fireşte.
Să zicem: duba, automobilu-nchisorii (greu, sumbru,Ce, iese, vă ocroteşte ban, avere),Sau – cel iute, albişor – al spitalului de urgenţăSau – cel, tragic cu măsură,Plicticos – de la pompe funebre.
* * *
Cârciumă, uzină, pârnaie, spitalŞi chiar cimitirul – sunt aproape.Nu, acest orăşel nu-i demn să-ţi apară-n vis.Şi prin noroiul în frământ, iubite frate,Merg soldaţii sub bătăi de tobă(Cazarma le e dincolo de colţ, undeva).Ei nu poartă vreo vină oarecare, Dar vor fi ucişi. Sau într-un ceas bun, aşa ceva,Pe alţii vor ucide. ClopotariiTrag clopote în cea mai bună lumeŞi atât de netulburat stăpânulMână boii la măcel, se spune.
* * *
În pahar se răceşte auriul ceai,Petala lui vede auritul Kitai.
Gălbeneşte ceaiul ca Fluviul GalbenŞi se topeşte zahărul ca norii, pal ten.
Felia de lămâie – ca auriu, mic soarePrin fum uşor şi ceaţă delicat apare.
Aburii subţiri se arată şi îi creziNeguri transparente-n lanuri de orez.
Şi linguriţa ca rază argintieCăzu-n micuţul ochi de apă aurie,
În care pluteşte petala din Kitai,Minusculul şi scurtul dânsei rai.
* * *
Ni se pare totul clar, simplu peste poate:Pe banca din scuar, alături de noi,Un bătrân slăbănog, stors de muncă grea,Stă cu coloana vertebrală îndoită,Privindu-şi palmele scorojite.
Dar nu vertebrala, ci tulpină de stuf de la ţărmSe încovoaie; nu liniile din palmă(Pe fundalul palidului asfinţit)Crăpară sub grindină şi vânt.
Nu bate inima, ci talazul mării,Nu tusea, ci cavalcada tunetului,Şi nu frisoane, fiori, ci Calea LapteluiStrăbate trupul ceresc cu şuvoi luminos.
Dar poate că el doarme în patul săuSau se ceartă cu soţia ori putrezeşte-n mormânt.
* * *
Cer înseninat şi păsări în zbor.Ce ştiu eu – despre viaţă, moarte, Dumnezeu?Ce ştim noi? – ţin minte un apus asemănător.Puntea navei, orizont, ca un ţărm mereu...
Cu noi călătorea un copil trist, orb din născareCu imperturbabile, încremenite pupile-n dilatare,Asculta atent... Cum, confuz, vuieşte dincolo de bord
Albastra, necunoscuta nevăzătorului mare...