Era o zi caniculară de vară, DE 17 IUNIE. Era o zi de duminică și era extrem de cald, cu un soare ce te găsea chiar și în Casa Mare a bunicii. Era aproape de 5 P.M, dar el nu-și pierdea din intensitate. Urma să aibă loc și un meci destul de așteptat între echipa de fotbal din s. Ișnoveț și cea 
din s. Hârtop. r-nul Criuleni. Iar eu nu puteam pierde așa ceva. Am înfruntat eu toate „greutățile” cauzate de căldura infernală și împreună cu o altă mare microbistă Svetlana am plecat la meci.
Stadionul ne aștepta. Nu doar pe noi. Aștepta meciul, aștepta fotbaliștii și desigur, golurile ce urmau să vină. Și nu au fost puține. Un 5:2 destul de categoric. Dar frumos, fără tradiționalele bătăi. :) Doar cu câteva gesturi marca Zizou :)
La început de meci, am observat și oameni noi pe stadion, din partea echipei pe care o susțineam. Eu, curioasă rău din fire, nu puteam să privesc meciul, fără ca să aflu mai multe. Am încercat să întreb de toți ceilalți suporteri ”cine e?, cine sunt?”, dar am primit doar răspunsuri vagi. Am așteptam cu nerebdare sfârșitul primului mitan, ca să mă apropii și să găsesc răspunsurile la întrebările ce mă frământau timp d
e aproape 45 de minute.
Îi zice Maxim. A venit să joace aici pentru că îl rugase un văr de-al meu, care era și coleg de școală cu el. Are ochii albaștri, de un senin al cerului în cele mai frumoase zile de vară. Ochi, care tot ignorau să mă privească. Are buze mari, asemeni lui Thierry Henry, jucătorul lui preferat, de altfel. Da, avea și barbă… lucru mai rar întilnit pe la ceilalți jucători. Și era frezat destul de scurt.
Pauza se sfârșise repede. Iar eu, deja înarmată cu ceva informații, am început a admira jocul în continuare. Știam deja tot 11-le! Și puteam striga la fiecare! :)
El juca atent, ca mijlocaș central (playmaker). Niciodată nu „sărea peste picioare”. Nu răspundea la atacurile agresive ale echipei adverse. Și mereu dă „pasul de gol” atunci când trebuie. Nu e „egoist” pe teren. Aceasta mă mirase mult. Pentru că ceilalți jucători se gândesc doar la ei. Ei v
or să înscrie, deși sunt înconjurați de vreo 3-4, iar mai în spate sau în față e un coechipier „liber”.
În fine, meciul se sfârșise nu cu victoria noastră, dar a fost un prim pas spre altceva. :P
În microbuzul care urma să ne ducă spre Ișnoveț, nu prea a vorbit. Modestia și timiditatea de care tot dădea dovadă mă intriga și mai mult. Cum e posibil așa ceva??? Mă tot întrebam.
A urmat și tradiționala discotecă de sâmbăta seara care se organiza mai înainte pe la țară. „Sâmbăta la club”, cum s-ar mai spune. :)
Dansuri, dansuri și multe dansuri. Veselie și zâmbete. Dar iată că lipsea și echipa de fotbaliști. Ei „sărbătoreau” înfrângerea. :)
Dar au venit, într-un final. A venit și EL. Timiditatea parcă îi mai dispăruse. Și a fost și un dans lent în 2, din întâmplare de altfel, de pe urma căruia am mai aflat câte ceva.
Dar toate au un final, nu? Discoteca era pe sfârșite, eu mă pregăteam să plec acasă. Am ieșit, iar el din urmă. Eu am urcat în mașina pornită a vărului meu, iar el a deschis ușa „din mers”. Modestia s-a transformat într-o încredere în sine și o dovadă de hotărâre de invidiat. A zis că merge să mă petreacă acasă. Eu îi spuneam că sunt independentă, știu unde mi-e casa, că nu e departe, că mă duce vărul. El a insistat. Vărul îi permise să între. Și m-a lăsat cu el…
Eu nu sunt omul care să fiu intimidată prea ușor. Plus la toate, bunica îmi fusese primar timp de 11 ani în acest sătuc, m
ă cunoaște orice om. Am câteva duzine de veri aici. Iar vărul era și polițist. :) Nu îmi era frică să rămân cu un necunoscut. :P
Max a insistat să mă ducă până la poartă. Eu am tot refuzat. Eu nu permiteam la nimeni să mă conducă acasă. 1. Câinii bunicii latră prea tare :) 2. Bunica e tare curioasă și mai iese pe afară 3. Aveam prieten.
Totuși, a mers… Am tot discutat despre multe. Am aflat că locuim foarte aproape aici în oraș. Că ambii suntem născuți în august. Că ambii purtăm același patronimic de VASILE. Că ambilor ne place fotablul. ș.a.m.d. Aveam ce discuta. Dar, tot discutând, nu am observat că deja era peste de ora 4 dimineața și că trecuse și șoferul autocarului care urma să-și înceapă ruta în câteva zeci de minute. „Am scăpat” de El, doar datorită acestui fapt… avea examen în mai puțin de 4 ore. Examen pe care nu l-a dat și mă simt și azi vinovată. :)))
Am intrat în casă cu zâmbetul pe buze și cu o doză bună de nedumerire. Nu era genul de om pe care să îl plac. Aveam doar teme comune de discuții. Și atât. Credeam că aici se va sfârși totul. Dar nu a fost să fie!
După 3 săptămâni, mi-am dat seama că e ceva mai mult. E omul cu care poți discuta despre orice. E omul cu care poți merge oriunde. E omul care mă va susține în tot ce voi face. E omul care mă va îmbrățișa, chiar și atunci când voi greși. E omul cu care mă simțeam bine. (Atunci, sfârșise și relația anterioară, care era de la distanță și care mi-a demonstrat încă odată că relațiile la distanță nu au viitor.)
Și abia, după aproape 4 săptămâni a urmat și primul sărut… Duuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuulce, de tot! :P
Și de atunci sunt și 7 ani de ani de când suntem împreună. În fața prietenilor, rudelor și a celui de SUS.
Da, dragostea pentru fotbal ne-a unit! Și tot ea ne mai ține împreună. :) Iată ce face întâmplarea și un simplu DA în loc de NU!
La mai mulți ani, mami! Te YooBesc enorm și merci încă odată pentru că ai deschis ușa mașinii! :)
