-          Doamne, cât de slabă ești!

-          Ne scuzați, dar mărimi mici nu avem. Încercați la copii.

-          Nu cumva ești anorexică?

-          Așează-te la masa. Sărăcuța de tine, probabil nu ai mâncat nimic.

***

Nadea la vârsta ei de 28 de ani, cântărea 46 de kilograme. Era deținătoarea a 10 degete grațioase și 2 picioare lungi. Mânca cu regularitate trei mese pe zi, ba mai mult decât atât mai lua și câte 2-3 gustări. Nadea de mică a fost o fire în miniatură. Vorba bunicii ei, așa îi era feleșagul. Doar că ori de câte ori trecea pe lângă matușa Valea, auzea un oftat îndelungat și dureros : Sărmănica.

Aceste oftaturi, priviri, replici au  urmărit-o pe Nadea toată viața, fie că se ducea la magazin, fie că se ducea la apă cu căldărușa ei de 5 litre sau fie că mergea la petreceri. Dragostea de jale ale oamenilor din jur era oarecum neînțeleasă și neîmpărtășită de Nadea și asta pentru că ea a învățat ceva ce alții nici nu banuiau că există. Ea și-a acceptat normalitatea, își iubea corpul și îi multumea în fiecare zi că o rabdă, că îi suportă toate ideile, capriciile, visele și dorințele, uneori îl exploata până acesta intra în greva oboselii, dar Nadea ave un motoraș ascuns care era capabil să il resusciteze într-o singură noapte.  Ba mai mult decât atât în acel corp exista o energie care era capabilă sa muncească câte 14 ore non-stop, să care valize de 15 kilograme și să facă turul Europei, iar în situație excepționale corpul ei miniatural s-a dovedit a fi un avantaj – atunci când căzuse noapte în șanțul râmat de nu mai știu de autoritate grijulie, care uitase să pună te miri ce – niște benzi fluoriscente. Prietenul ei, Sașa a înșfăcat-o de subsuori și a tras-o în sus. Operațiunea de salvare a durat exact 2 minute. Și acum imaginați-vă că Nadea avea 120 de kilograme. Fără macara, cred că nicidecum nu se putea.

***

Matincă toate ni se trag de la Miorița, ar fi spus unii. Patetismul, jalea, mila, adorația față de dramă și nu în ultimul rând că toți trebuie să fie la fel. Societății noastre îi este încă străină noțiunea de diversitate și  acceptarea  aproapelui ( a nu se interepreta biblic, ci uman). Și parcă vrem în Europa, și parcă ne întrebăm cum de ei traiesc mai bine, și parcă muncim, să parcă facem ca să fim perfecți și totuși ceva nu ne iese.

Poate că să ne rueșească, mai întâi ar trebuie să ne întrebăm un lucru extrem de simplu – dar cine este perfect?