Nu vă speriaţi de cuvintul logică, e doar un “breding”, ca de obicei. Trebuia să numesc textul cumva.
Stateam ieri la amiază sub ultimul tei înflorit din oraș şi filozofam rumegînd o tartină.
Omul e un animal care poate vieţui doar în turmă.
Mai întîi e o oiţă prăpădită. Face tot posibilul ca să devină… ca toată lumea. Asta, mai ales, ca să nu-l arate celelalte oi cu copita, cele, mai puţin prăpădite, care prin statutul lor superior îşi permit be-be-hăit de dispreţ. Cînd oiţa prărădită devine oaie cu talangă, mai vajnică adică, lîna parca îi devine mai cîrceiată, copitele mai puternice, se lasă parcă mai puţin mulsă de alții şi… respectiv îi apar ambiţii mai măroaice. Cînd oaia ajunge să-și schimbe talanga pe cravată, atunci se produc metamorfoze uimitoare.
Două evoluţii sunt posibile. Primo, oaia începe să se bucure de viaţă, pentru că a ajuns unde și-a dorit. Devine mai blîndă, mai înţelegătoare chiar şi cu oile de pe scara socială inferioară. Într-un cuvint, oaia înţelege că fericirea nu vine numai de la nodul de la cravată. Secundo, oaia e realmente încrezută că lumea încă n-a cunoscut o oaie mai vajnică pizdoasă ca ea. Doar ea poate fi exemplul ideal pentru clonare şi toată lumea îi este datoare, cel puțin cu un braţ de paie înmiresmat. Cu cît mai parşivă era oaia altădată, cu atît mai îngîmfată devine pe zi ce trece.
Mdea, oameni buni, dacă cunoaşteţi ceva mai ridicol pe lume decîi o oaie îngîmfată, să-mi spuneţi şi mie. Eventual, trimiteţi-mi o poză. Ca să ştiu de cine să mă feresc.
