În anumite momente mă conving că se merită să suferim uneori, pentru că această suferință aduce după sine o lecție. O lecție din care pierzi și totodată cîștigi. Pierzi din persoana ta ceea ce e mai bun, devii mai puțin uman. Cîștigi vulnerabilitate la oameni.
Și cînd cineva te întreabă ”de ce ești așa?”, nu spui căci doar tu vrei să-ți cunoști eșecul, în acest mod te simți mai puțin loh. Și devii pohuist. Pohuismul tot poate fi o stare constantă. Pentru că dacă-ți pasă prea mult, pînă la urmă sugi. Și sugi prea tare de la viață. Și te joci. Te joci cu oamenii care nu merită să te joci. Apoi efect bumerang. Apoi te joci, iară te joci. Poate e game over.
FUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUU, TE NAȘTI, TRĂIEȘTI, MORI. Mori în pizda măsii. Jaaaaaaaaalnic. Și nu mă f’te dacă există viață după moarte. Pur și simplu nu mă f’te.
Fu, nimic nu e real. Tot e iluzie. Cică doar iubirea contează. Adică întreaga noastră viață e o iluzie.
Și nu am chef să mă gîndesc acum, o să mă gîndesc mîine. O să mă gîndesc mîine da’ o să scriu cînd îs tristă, în fond mai mereu atunci scriu.
