Un pom plângea în mijlocul oceanului de cauciuc
Un pom cânta, o melodie din Cuciuc
Copacul care plângea, plângea cu lacrimi verzi
Iar un poem, nu e poem, până nu-l scrii şi-l vezi
Şi iaca rima albă, oricum cu negre litere e scrisă
Da pomul tot bocea, da cauciucul râdea
Da albinele muşcau din carnea pomului
Da pomul întindea ramurile ca să-l muşte albinele şi mai tare
Pomul era credincios, drept-credincios
Fusese botezat de taică-său, în Codrii deşi, după care taică-său arsese, în rugul unor şmecheri de la Donduşeni, veniţi să frigă un mic odată cu dezlegarea la carne
Da pomul plângea
Şi-şi amintea de tatăl său ars pe rug în numele credinţei

Hristos a înviat, pomule!
Plângi pentru că: ferice de cei ce plâng, căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor
Aşa că, plângi pomule
Şi speră că-ntr-o zi tu vei fi mărul din care Eva va rupe fructul interzis.