În perioada 12-25 mai din acest an, pe teritoriul R. Moldova va avea loc Recensămîntul General al Populației. Cetățenii vor fi puși în fața mai multor întrebări esențiale, printre care cîteva legate de identitatea etnică: naționalitate, limbă vorbită, etc. Pentru vorbitorii de limbă rusă, răspunsurile vor fi cît se poate de simple: ei vor declara că sunt ruși și că vorbesc în limba rusă. Pentru majoritatea etnică de moldoveni-basarabeni însă, aceste întrebari vor fi un adevărat examen.
Ce limbă vorbesc moldovenii: romînă sau moldovenească? Din păcate această dilemă va da mari bătăi de cap conaționalilor mei în timpul recensămîntului, motiv pentru care am hotărît să scriu acest articol, în speranța că voi reuși să aduc puțină lumină.
După cum e și firesc, orice om chibzuit, atunci cînd vrea să-și construiască o casă frumoasă și rezistentă, tocmește un meșter bun. El nu va risca să antreneze în această lucrare pe oricine, ci va alege omul potrivit pentru lucrul potrivit. Urmărind acest raționament, vin cu următoarea întrebare: În cazul problemelor ce țin de etnie și de limba vorbită, oare nu e firesc ca cetățenii unei țări să asculte și să ia exemplu de la cei care au studiile necesare? Să urmeze sfaturile celor care au în spate ani buni petrecuți în bibliotecile și aulele facultăților de filologie sau istorie? Fără îndoială că DA, drept pentru care zic să luăm exemplu de la un mare cărturar al neamului românesc și anume Eugeniu Coșeriu, un savant bine cunoscut în mediul academic național și internațional, moldovean de-al nostru, născut în anul 1921 în comuna Mihăileni, județul interbelic Bălți și plecat în lumea celor drepți în anul 2002, la Tübingen, Germania.
După liceul “Ion Creangă” din orașul Bălți, Eugeniu Coșeriu își continuă studiile în filologie la universitățile din Iași si Roma, după care studiază filosofia la Universitatea din Milano. Intre 1950 și 1963 predă la Universitatea din Montevideo, Uruguay, iar între 1961 și 1963 ține cursuri și seminarii în calitate de profesor-invitat și la Universitatea din Bonn, Germania. Din 1963 și pînă la sfîrșitul vieții predă la Tübingen.
Eugeniu Coșeriu
Autor al unui număr impresioant de cărți și publicații știintifice, membru de onoare al Academiei Române, membru de onoare al Academiei de științe din Chișinău, al Academiei Braziliene de Filologie, al Academiei Norvegiene și al celei din Heildelberg, membru de onoare al Societății Europene de Lingvistică Romanică, Doctor Honoris Causa în aproape 50 de universități din întreaga lume, Eugeniu Coșeriu – considerat drept părintele lingvisticii integrale – este cu siguranță unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.
Referitor la limba română, iată ce scria basarabeanul nostru din Bălți: „Limbă a culturii și limbă de stat este limba română pentru întreg spațiul carpato-danubiano-nistrean, adevăr care nu poate submina independența Republicii Moldova ca stat, tot așa cum nu subminează independența Australiei, a Canadei sau a Statelor Unite ale Americii recunoașterea limbii engleze ca limbă oficială, de stat, a acestor țări”, pentru că, adaugă Coșeriu „granițele politice nu au coincis și nici nu pot coincide cu cele lingvistice.” (comunicare prezentată la Sesiunea Științifică ”Limba română și varietățile ei locale”, București, 31 octombrie 1994).
În continuare – un alt citat despre limba română: “A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural.” (“Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu”, Academia Română, Bucureşti, 2005, pg 128).
Din punct de vedere ocupaționist, aș adăuga eu, orice limbă riscă să fi numită în orice fel, în funcție de interesul ocupantului. Rușii după ce au anexat Basarabia acum 200 de ani au hotărît că limba guberniei nou formate să fie numită moldovenească. Mult mai tîrziu, în perioada bolșevică, daca nu i-ar fi placut lui Stalin această denumire, cine știe cum ar mai fi “poreclit-o” și el după bunul plac. Pentru că da, “limba moldovenească” nu-i decît o poreclă dată limbii române, un accident etnopolitic și un rezultat mizerabil al tendinței Kremlinului de deznaționalizare a neamului românesc.
Din nefericire există destul de mulți conaționali care gîndesc distorsionat aceste lucruri și care își dau cu părerea privitor la denumirea limbii pe care o vorbesc, chit că nu au studiile și pachetul necesar de cunoștinte care le-ar permite să facă asemenea aprecieri.
Cum să spui că limba moldovenească este alta decît limba română, dacă din punct de vedere știntific aceasta este o aberație? Cum să fie Moldova lui Ștefan cel Mare străină de Țara Românească a lui Vlad Țepeș, cînd cei doi domnitori au fost veri drepți? Cum să fie moldoveanul Ștefan cel Mare străin de neamul românesc, cînd în urma unui concurs național organizat de Televiziunea Română, românii l-au desemnat anume pe voievodul moldovean ca fiind cel mai mare român din toate timpurile? Cum să afirmăm noi că Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu – moldoveni fiind – nu au nimic cu românitatea, dacă chiar ei au recunoscut în repetate rînduri că vorbesc și scriu românește? Cum să pretindem noi că Mihai Eminescu – moldovean și el – e străin de neamul românesc, dacă chiar el a spus că “Suntem români și punctum!”? Aș putea să înșir aici o mulțime de astfel de întrebări retorice, însă nu știu pe cît de eficient ar fi, căci pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă moldovean, ardelean, bănățean, maramureșean, muntean, crișănean și ce înseamnă în cele din urmă limba română care îi leagă pe toți deopotrivă, e nevoie de cîțiva ani de studii a istoriei românilor, a istoriei limbii române, ani buni petrecuți prin arhivele prăfuite în căutarea izvoarelor vechi și a surselor autentice care ar permite oricărui interesat să facă distincția dintre o istorie dreaptă și o făcătură dezgustătoare.
Mie ca cetățean al R. Moldova, născut și copilărit aici, într-un sat frumos din Codrii Orheiului, nu mi-e rușine să spun că sunt moldovean și că vorbesc un grai moldovnesc pe care l-am învățat de la mama, însă știu că din punct de vedere științific naționalitatea și apartenența mea etno-culturală este fără îndoială românească, știu că vorbesc limba română și nu-mi poate mie indica nici un politruc în ce limbă vorbesc, în ce limbă gîndesc, care îmi sunt strămoșii și ce viitor e potrivit să aibă urmașii mei! Și asta nu pentru că așa mi-a abătut mie, ci pentru că am citit cărți atunci cînd am fost student la Filologie și Istorie, în cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați, sau mai apoi cînd am facut un masterat în “Teoria și practica textului” în cadrul aceleiași Universități.
Din punct de vedere artistic, poetic, metaforic sau cum mai vreți, limba română desigur mai poate fi numită și moldovenească. Însă recensamîntul care se apropie nu este nici pe departe o poezie sau o figură de stil, iar de rezultatul acestuia va depinde foarte mult politica economico-socială a Republicii Moldova pentru cel puțin un deceniu înainte.
Îndemn așadar pe toți conaționalii mei din Republica Moldova, ca în cadrul acestui recensămînt să dea dovadă de maturitate civică și să răspundă cu încredere așa cum ar fi răspuns azi, dacă erau în viață, Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru sau soții Ion și Doina aldea Teodorovici, că noi – urmașii lui Burebista și ai lui Ștefan cel Mare – suntem români, vorbim limba română și avem deminitate națională!
Filed under: Uncategorized Tagged: basarabeni, Basarabia, eugeniu coșeriu, limba moldovenească, limba română, romania, românia mare
