S-a născut în oraşul siberian Omsk în familia unui hidrotehnician şi a unei învăţătoare, fiică de inginer militar. Poet precoce – s-a păstrat un catren „matur” pe care l-a scris la vârsta de 10 ani. Debutează în presă cu note jurnalistice (revista „Tvorcestvo” – „Creaţia”, 1921). Primele poeme, influenţate de futuristul David Burliuk, îi sunt publicate în volumul colectiv „Futuriştii”, editat de tipografia de campanie a vaporului agitatoric „Internaţionala a III-a”. A fost membru al grupului literar-artistic „Troica roşie” (1921-1922). În 1924 este angajat corespondent de teren al ziarului „Sovetskaia Sibir”. În 1930, la Moscova, îi apare prima carte, „Hrană brută, sau călătorie autumnală pe Irtâş” (texte jurnalistice), urmată, peste doi ani, de un volum de nuvele. În 1932 este arestat, acuzat de propagandă contrarevoluţionară şi deportat pe trei ani în Vologda. Celebritatea literară îi vine după editarea volumului „Poeme” (Omsk, 1939). În decembrie 1946, poetesa Vera Inber publică un articol distrugător la adresa cărţii lui Leonid Martînov „Pădurea Erţin” al cărei tiraj este confiscat şi distrus, iar autorului i se ridică dreptul la semnătură pe o perioadă de 9 ani. Abia în 1955 îi este publicată cartea „Versuri”, care devine primul best-seller din perioada post-stalinistă.
A tradus mult din mari autori ai lumii, printre care Victor Hugo, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Salvatore Quasimodo, Adam Mickiewicz, Adam Mickiewicz, Alfred Tennyson, Jan Neruda, Pablo Neruda, Julian Tuwim…
* * *
Bărbiile proeminente,Pumnii ciolănoşi… Asta s-a întâmplat Într-o mahala muncitoreascăPeste al râului parapet de granit, înalt.
Au înhăţat faraonul:– Ia târâie-l încoace, opintit! –Acum nu e timpul de pierdutPeste al râului parapet de granit!
Si vorba-i brici de scurtă –Cuvintele n-au rost, nici unul, nici o mie...S-a-ntâmplat în mahala muncitoreascăÎn focul revoluţiei din octombrie,
Acolo, unde ceaţa, clăbucind,Plutea peste volnicia dinamitardă,Ascunzând un stol de îngeri bătrâniSus, la mansardă.
(1920)
* * *
Suntem futurişti involuntariToţi cei care astăzi trăim.Stelele cu colţuri ascuţite, tari, –Iată-a inimii carcasă pe care-o râvnim.
Din sârma ghimpată din bălăriiEste împletită fatalCoroană de lauri a bunăstăriiDupă războiul mondial.
Să ne îngrădim de trecut,Ajuns pulbere şi tină,Trecutul ce parcă demultA fost retezat din rădăcină.
Poate doar sub lupă, cu ceva noroc,Ar mai putea el să fie văzut…Miros a pământ şi a cojocFetele timpului nostru brut.
(1921)
STUDIOUL GERULUI
A îngheţat absolut tot –Mare şi eleşteu, şi râuri, şi băltoace – şi frigul sporeşte;Dincolo de geamul fragil a îngheţat şi aglomerarea de constelaţiiAsemenea unei cozi ţepene-n zeama de peşte…
Şi iată că-n pragul pustiu studio de cristal al geruluiApare modelul, natura-manechin:– Dar unde-i pictorul Ger în şubă din blana jderului?– Ah, roză vânătă de frig, vizitiu al atelajului canin,Lasă fantazările tale: „Cum să pozez?” – fiică-a unui tată de zăpadă!Poţi poza cum doreşti, cum îţi vine, dragă!
Aha! În acest caz este mai bineSă fiu redată semi-nudă, aruncând priviri somnolente, de vis,Spre ozorul ferestrei, crescând pe sticlă ca florile ce se desfacPrintre diverse păsări exotice cu frumuseţea lor de paradis!
Zâmbete pe faţă, cozi de păuni pe mătase şi floricele pe cit!Ea nu vrea să se chinuiască-n mănuşi şi iminei tătărăştiAici, unde nu-s decât mesteceni de gheaţă încremeniţi, ce-aduc leitA crăpături subţiri, a plesnituri în văzduh, cât priveşti.
Şi iată, ia pensula pictorul Ger în şuba-i de jder – în fineSă facă ceea ce i s-ar putea întâmpla, de la sine.
(1922)
* * *
Cu ce sunt ameninţatePe albiile nămoloase Bărcile de ieri, eşuate,Scrumitele vetre părăsitePrin năgara ce-şi frânge uscatele oase?
Păi, cu nimic! Ceea în ce s-a-mpotmolitVa dispărea în antichitatea himerică,Albiile secate se vor umplea din nouCu ape-n vălătucire sferică.
Şi prin văzduhul molecular, deplinÎn semiluni şi cruciuliţe, va reînviaCerul întreg, numai că steleleNu vor mai fi în locurile lor de cândva!
(1929)
FLUVIUL LINIŞTE
– Ai fi dorit să te întorci la fluviul Linişte?– Aş fi dorit să o fac în noaptea când gheaţa încleştează apele.
– Dar va fi să găseşti barem vreo barcăŞi crezi că ai putea chiar să treciPeste beznaticul fluviu Linişte?Nu rişti să te îneci?
– N-o să mă înec!În acel oraş eu cunosc o casă.Doar de-aş bate în geam – va ieşi să mă întâlnească.O cunoscută. N-ai zice că e frumoasă. NiciN-am iubit-o vreodată.– Nu minţi!Ai iubit-o!– Nu! Noi nu suntem nici prieteni, nici inamici.Am şi dat-o uitării.Deci, asta e. Am să spun: chiar de mi se pareCă trecerea este nesigură,Vreau totuşi să mai plutesc o dată pe fluviul LinişteÎn amurg de zăpadă, în noaptea îngheţului ca fatală-ncleştare.
– Cu adevărat, noaptea-i vântoasă, umedă.În atare noapte, înfiorate, se trec lemnele în sobă.Dar pe cine va încălzi lemnele, când jarul li-i pe sfârşite?Te sfătui să-ţi aminteşti de nopţi mult mai calde, tihnite.– Mergem?– Mergem, nici vorbă!
Din magazia pentru lemneFraţii vor scoate barca pe umerii lor,Lăsând-o pe apele fluviului Linişte.Iar fluviul Linişte e captivul vântului urlător.Şi eu nu voi privi spre însoţitoarea mea,Ci doar îi voi spune: „Aşează-te la pupă!”Iar dânsa va zice: „Doar să-mi iau trenciulŞi vin îndată…”
Plutim în beznă,Barca saltăPe lângă localitatea Coada lupului,Pe sub Podul de lemn,Pe sub Podul de plumb,Pe sub Podul fără nume…Spume…
Eu vâslesc în beznă,Femeia stă la pupă,Cârma de direcţie e-n mâinile ei.Dar, bineînţeles, nu conducea ea – conduc eu!Pe obrajii i se topeşte zăpada,I se lipeşte de bucle.– Dar cât e de larg fluviul Linişte?Îi cunoşti tu oare lăţimea încalte?Ţărmul din dreapta abia de se mai zăreşte –Un lanţ de lumini difuze…Iar noi pe insule vom debarca.Să ştii – sunt două de toate.
Dar cât e de lung fluviul Linişte?Îi cunoşti tu oare lungimea?
De la miezul-nopţii văilor până la amiezile zenituluiSunt şapte mii şi opt suteDe kilometri – şi pretutindeni nu e decâtLiniştea extrem de adâncă!
În aceste amurguri înzăpeziteScrâşnetul furcilor de vâsle e tot mai surd.Iar în năvoade încremenescMuşchii muţi ai peştilor.De pe bărci se scurg pale de apă,Cârmacii spre case pornesc.
Nevăzute şi tăcute suntŢărmurile tale, Linişte.Pescăruşi cenuşii tot mai greu îşi zvâcnescAripa prin viforniţă…
– Dar aşteaptă puţin! Ce-i vei spune tu gospodinei?– Pescăruşii retează viforniţa cu aripa…– Ba nu, lasă asta! Ce-i vei spune tu gospodinei?– Nu pricep – cărei gospodine?– Celei ce stă la pupă-nclinată peste cârmă.– O! îi voi spune: „Taci, nu mai plânge.Nu ai dreptul să faci asta în noaptea,Când vântul de vest – trâmbiţaş –Trâmbiţează-ndelung semnalul îngheţatului de ape”.Ascultă!Iată răspunsul meu –Fluviul Linişte nu există.Liniştea a fost încălcată.Şi e vina ta..Ba nu!Aceasta e fericirea ta. În geroasa noapte,Tu însuţi ai curmatAcea linişte prea adâncăCe te ţinuse în captivitate.
(1929)
Traducere şi prezentare de Leo BUTNARU