Leo BUTNARU
PESTE BARIERE
(Jurnal de Crimeea. 4 – 11 septembrie 2011)
4 septembrie
Chişinău, Autogara de Nord, cursa spre Ialta. Voi pleca la 14.05, pentru ca, după 15 ore, să cobor la Simferopol, capitala Crimeii, de unde să iau o altă cursă, făcând 120 de kilometri până în orăşelul Koktebel. Sunt invitat la Simpozionul Internaţional de Creaţie Septembrie voloşinian – de la numele eminentului poet şi pictor Maksimilian Voloşin (1877-1932) care şi-a avut casa în localitatea respectivă, la câteva sute de metri de poalele muntelui Kara-Dag.
KoktebelÎn rostirea tătarilor din Crimeea – Köktöbelse traduce, cu aproximaţie, în mai multe variante. Prima, poetică – „plaiul colinelor albastre”, versiune pe care o înregistrează cele mai multe ghiduri de călătorie. Dar şi a doua, pe care etimologii o cred mai aproape de adevăr, foarte poetică şi ea, mi se pare (gândindu-mă la… copilărie): în limba tătarilor din Taurida (Tavriceskai gubernia – astfel se numea, ca diviziunea administrativă în Rusia, peninsula Crimeea) „töbel” înseamnă „steluţa” din fruntea oricărui animal, particularizat însă, „kök töbel” însemnând „cal (sur) cu stea în frunte”, ţintat. Ipoteza este fortificată de faptul că, precum scriu izvoarele ex-sovietice-prezent-ruse, până spre mijlocul secolului XX, în raionul Kanköy a existat satul Kara Töbel, toponim ce se traducea drept: „cal [negru] cu stea în frunte”. Şi aici, dacă eşti atent, intervine un element foarte dramatic din istoria tătarilor din Crimeea. Pentru că te întrebi: dar unde a dispărut acea localitate, Kara Töbel, spre jumătatea secolului trecut?... Pur şi simplu a fost… ridicată, lichidată, deportată cu toţi locuitorii săi, de la prunc – la bătrân ce abia de se mai putea mişca sau nici că se mişca. Şi nu numai acest sat a fost lichidat, ci toate localităţile tătăreşti din Crimeea. Locuitorii lor, declaraţi, la hurtă, colaboratori cu hitleriştii în al doilea război mondial, din ordinul lui Stalin au fost duşi în Siberia. Iar o altă ipoteză spune că, vede-se, kara(-)töbelera numele triburilor kιpçak, din care făceau parte şi cumanii, răspândiţi mai apoi şi pe la noi, în special prin Dobrogea. Se crede că, în antichitate, numele tribal kιpçakera similar cu cel al „sciţilor roşii” (sakalar iskitler).După 1990, nu fără confruntări crunte cu autorităţile locale şi federale, o parte din urmaşii celor deportaţi în mai 1944 a revenit la vatră, încercând să-şi reîntemeieze satele, astfel că, astăzi, în amintitul raion Kanköy, raportul etnic ar fi următorul (probabil, valabil pentru întreaga peninsulă, numită Republica Autonomă Crimeea): tătari – 22 la sută, ucraineni – 33, ruşi – 40. Se estimează că aproape jumătate din tătarii deportaţi ar fi murit de foame şi boli.Iau act de aceste şi alte date, culese din internet (un ritual al meu înaintea oricărei călătorii: de a mă documenta cât de cât), citindu-le pe filele printate în orele cu multă lumină, încă, în după amiaza zilei. Lumina – bună pentru lectură, să zic, – ne va însoţi până pe la Căuşeni. Drumul(asfaltul) – pe alocuri bunicel, pe alte porţiuni – prost, iar de la Căuşeni încolo, spre Ucraina – catastrofal.
Bineînţeles, despre Crimeea cunosc multe lucruri, pornind de la cele văzute, „trăite” şi – chiar – tipărite încă în vara anului 1976 când, împreună cu Zinovia, decisesem să ne facem călătoria de nuntă anume în Taurida, să vedem fâşia ei subtropicală din sud – Ialta, Aluşta, Alupca etc. Iniţial, tot spre Simferopol am ţinut cale, însă pe atunci, din Chişinău, exista o cursă aeriană, cu care am făcut în jur de o oră. Acum îmi vor fi necesare 15 ceasuri. N-ai pute spune – toate plăcute. Vămi, drumuri proaste, noapte, nu prea poţi dormi în autocar (acesta – full; vreo 50 de persoane, cu cei doi şoferi şi cu însoţitoarea de bord).La parbrizul voluminos, „holbat” al vehiculului e afişat graficul de circulaţie: Chişinău – Căuşeni – Tudora (vama, ocolind Transnistria) – Starokazacie – Odessa – Koblevo – Nikolaev – Herson – Kahovka – Ciapinka – Armeansk – Krasnoperekopsk – Simferopol… În juneţe, până pe la Herson, am călătorit de câteva ori. Pe parcurs, voi puncta scurtisime momente-amintiri în aceste gări. Pentru că la Nikolaev, să zicem, vom ajunge… mâine, adică la ora 00.05. Cinci minute vom fi deja în ziua de luni! Cinci minute voi fi deja în pagina de jurnal din 5 septembrie. Până atunci însă, din gară în gară, impresii, imaginaţie, situaţie şi situaţii, caleidoscopice, exterioare (perindări de localităţi, oameni, peisaje…) sau interioare (intime)…
Prin intermediul Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, invitaţia oficială este adresată subsemnatului din partea Ministerului Culturii şi Artei al RA Crimeea şi a Rezervaţiei ecologico-istorico-culturale „Cimeria lui M. A. Voloşin”…Dar iată o noţiune care ne cere digresiuni lămuritoare: ce e, dom’le, cu această Cimeria (zisă şi: Conan; italienii o numeau Hyboria)?... Termenul e unul… transatlantic, dat fiind că prozatorul american Robert Ervin Howard inventat o ţară cu atare nume, transplantând-o – din motive cvasi-plauzibile – pe ademenitoarea peninsulă din Marea Neagră, până la care, în linie dreaptă, România e despărţită doar de 310 kilometri (Sulina – Sevastopol). Probabil, în izvodirea acestei „ţări”, scriitorul s-a bazat pe spusele lui Herodot despre cimerieni, locuitori ai nordului. Faţă de realitatea – însorită, totuşi! – grecii antici îşi imaginau destul de ceţos tărâmurile în cauză, Homer, spre exemplu, scriind în Odiseea: „Acolo-i al Cimeriei trist tărâm, vecinic acoperit/ De ceţuri umede şi nori întunecoşi; acolo nicicând ochiului oamenilor/ Nu se arată chipul de raze al lui Helios…” Apoi s-a dovedit că aceste tărâmuri au fost populate cu adevărat de triburile cimeriene (sec. VIII-VII î. Hr.), răspândite din Tracia până în Caucaz. Pe peninsula Kerci se mai întâlnesc urme concrete ce amintesc de acea perioadă: strâmtoarea Bosforul Cimerian, Cimeric, Valul cimerian. Noţiunea de Ţinut al Cimeriei a fost preluată şi propagată în mod special de poetul şi pictorul Maksimilian Voloşin care a avut un rol important în dezvoltarea localităţii balneare Koktebel. Şi-a construit aici o vilă primitoare, unde au fost în pelerinaj mulţi scriitori şi oameni de artă ajunşi celebri, printre care Marina Ţvetaeva, Nikolai Gumiliov, Aleksei Tolstoi, Sofia Parnok, Osip Mandelştam etc. Trebuie spus că, până la revoluţia bolşevică, unii din cei care au găzduit la vilă au contribuit la împământenirea nudismului pe litoralul Mării Negre, dat fiind că însuşi Voloşin era unul din propagatorii şi practicienii naturismului/ nudismului în Rusia. Poate părea straniu, dar, până la instaurarea regimului totalitar în anii 30, bolşevicii cultivau nudismul! Pe străzile oraşelor, inclusiv în Moscova, se organizau defilări ale nudiştilor, însuşi Lenin considerând că mişcarea celor despuiaţi constituie „un început proletar sănătos”.
5 septembrie
Abia trecut de ora 00.10, sosim la autogara oraşului Nikolaev. Sentimente? Uşor răvăşitoare. Pentru că, în octombrie-noiembrie 1972, am locuit aici, într-o unitate kaki de pe malul râului Bug, unde mă reciclam, împreună cu alţi peste 100 de locotenenţi absolvenţi de facultăţi universitare, încorporaţi, pentru 2 ani (unii ar fi putut semna contract pentru… 25 de ani, pe un… sfert de secol; o treime din viaţă!) în districtul militar Odessa. Nu voi cădea în retrospective, deoarece acea perioadă e „reţinută” în jurnalul meu de tânăr galonat, intitulat Perimetrul cuştii, apărut la editura Cartea românească în 2005. După o altă oră şi 63 de kilometri parcurşi, popas în autogara Herson. În tinereţe, când venisem aici după un contingent de răcani, aflasem că i se spune „oraşul mireselor”. Dar, pentru „a mă scoate din priza” retrospectivelor de acum – ah! – aproape 40 de ani, îmi amintesc mie însumi că, dom’le, ai şi despre Herson ceva în Perimetrul cuştii. Şi închid capitolul, cum ar veni. Însă nu pot şi nici nu vreau să mă detaşez de un moment tragic: moartea unui poet. A lui Nikolai Burliuk, în 1921. Dintre oamenii scrisului, el, avangardistul, ar fi venit cam a treia victimă a bolşevismului, ce avea să facă milioane şi milioane de jertfe nevinovate! Primul a fost poetul Boris Nikolski, împuşcat, în 1919, de Comisia Excepţională din Petrograd. Tot în metropola de pe malul Nevei avea să fie executat, în 1921, şi Nikolai Gumiliov, poetul, fostul soţ al Annei Ahmatova. Acum câteva zile, în august, s-au împlinit 90 de ani de la asasinarea sa – s-a dovedit, absolut fără motiv! Şi tot în anul acesta se împlinesc 125 de ani de la naşterea lui Gumiliov, ambele evenimente urmând a fi marcate şi în cadrul simpozionului de la Koktebel. Apoi, al treilea în lista neagră, avea să vină Nikolai Burliuk, fratele „părintelui futurismului rus”, David Burliuk. Cum a fost?... (De ce îi am atât de vii în memorie pe confraţii lichidaţi acum nouă decenii? Vorba e că, exact până în ajunul îmbarcării mele spre Crimeea, am tot migălit, împreună cu dna Doina Buciuleac, redactorul de carte, la antologia „Avangarda – jertfa Gulagului”, care a şi fost deja trimisă la tipografie, urmând să apară la Fundaţia CulturalăPoezia din Iaşi. Am şi anunţat-o pe blogul personal, plasând acolo şi coperta, am citit primele comentarii ale vizitatorilor-cititorilor…)Aşadar, cum a fost, aici, cu poetul asasinat? Era cel mai mic dintre fraţii Burliuk, născuţi pe meleagurile Hersonului, în conacul părintesc. A participat aproape la toate ediţiile, în presă sau volume aparte, şi manifestările publice ale futuriştilor, însă aşa şi nu şi-a văzut editată vreo carte. Ca şi Marina Ţvetaeva sau Anna Ahmatova, Serghei Esenin sau Boris Pasternak, a fost autorul „secondat” de o muză... bicefală, să zic, cu un chip orientată spre avangardism, spre primenirea prozodiei, a stilisticii, cu alt chip – privind, magnetizată (şi magnetizând), spre tradiţie, creând în ambele spaţii imense, generoase. O… Ianus(ă) a literaturii… Mult timp nu i se cunoştea data morţii. Câţiva ani în urmă, însă, a fost dez-mormântatde la „absolut secret” un protocol al NKVD-ului ucrainean în care se spune că, la 15 iulie 1917, Nikolai Burliuk e trimis pe frontul român. În noiembrie îşi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. (Cine din acest oraş moldav ar cerceta arhivele, să găsească urmele?) În ianuarie 1918, după ce la staţia Socola este dezarmată unitatea din care face parte, se angajează funcţionar la Direcţia Agricolădin Chişinău, plecând la Ismailca reprezentant al Ministerului Agriculturii al Republicii Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeţii din acele timpuri de „rupere de lumi”, este capturat undeva lângă Herson (i se făcuse, probabil, dor de baştină…), judecat de bolşevici şi executat la în decembrie 1921. Avea 31 de ani…„Fie-ţi ţărâna stelelor uşoară, Nikolai Burliuk”, zic în prima oră de după miezul nopţii, în autogara Herson, sub un cer sumbru-albastru, cu lună în creştere, trei sferturi, şi stele ochioase, curioase, parcă, la cele ce se întâmplă pe pământ; poate că şi la cele ce se întâmplă – în tâmplă, în pulsul omului muritor de rând… Apoi, după scurte aţipeli intermitente, am debarcat, de popas, să ne mai dezmorţim, şi în autogările – destul de modeste, prost îngrijite, – din Kahovka Nouă, Ciaplinka, Armiansk, Krasnoperekopsk… (În lista-itinerar de la parbrizul enorm al autocarului toate buchile „k” sunt date ca „c”, dar, cam adormit cum mă aflu, nu prea am chef să fac caz de neştiinţa transliterării personalului de la Autogara Nord din Chişinău.) Cam de la jumătatea segmentului de drum dintre Krasnoperekops şi Simferopol (155 de kilometri) sunt treaz, pot spune – lucid de-a binelea. Pe vremea Hanatului tătar din Crimeea, Perekop era cetatea principală ce apăra peninsula dinspre nord, în special de atacurile cazacilor zaporojeni. În autogara din Armensk, pe aproape de ora şase, mi-am înghiţit cele 25 de grame de spirt-propolis(at), mi-am luat linguriţa de miere în amestec cu untul (e destul de cald în autocar, astfel că gustarea a fost lichidă, uşor vâscoasă). Dacă te gândeşti, cele 25 de mililitri de spirt, în condiţii de diluare (pentru consum!), ar face cam 60-70 de mililitri de vodcă. Uite, dom’le, fără să ai chef în mod special, îi tragi un chefuleţ, dai de duşcă o tărie, şi-ncă ce tărie, de-ţi dau lacrimile! Această tinctură – combinaţie spirt-propolis-miere-unt – mă trezeşte, mă limpezeşte. Plus că deja, la orizonturile cimeriene, se iţeşte soarele. Un timp, prin geamul autocarului scrutez stepa, stepa, stepa… Drumul e relativ bun. Însă mai încolo de jumătatea tronsonului Perekopsk – Simferopol, cam de lângă localitatea Siri Baş înainte (îmi vine în minte numele colegei mele de universitate, mai apoi interpretei de folclor Sarabaş Maria!), apar deja coline timide-timide, tupilate, apoi ele tot cresc în relief. E, de jur-împrejur, un basorelief fabulos, geografic, – imaginea Crimeii dintre stepă şi Simferopol.Drum relativ bun. Autocarul înaintează. „Conţinutul” său, călătorii, – care dorm, care doar dormitează în semi-trezie. Privesc prin geam soarele. Imens, purpuriu. Ce să faci în singurătate decât – cel mai des – să-ţi aminteşti de unele, de altele? Iar în memoria mea apare chipul poetului Aleksandr Tkacenko, originar din Crimeea. Pentru editura bucureşteană „Vinea” i-am tradus volumul de versuri „Vorbire directă”. Tkacenko a fost preşedintele PEN-Centrului Rus. S-a stins acum patru ani în urma unui atac de cord. Avea 62 de ani. El, poetul, fostul sportiv de performanţă. În adolescenţă-tinereţe, l-am văzut şi eu, pe stadionul central din Chişinău, unde echipa „Moldova” se înfrunta cu granzii de pe atunci ai fotbalului sovietic, printre care – „Zenit” (Leningrad), „Tavria” (Simferopol) şi „Lokomotiv” (Moscova), în componenţa cărora apărea, în atac, şi – imprevizibil de presupus pe atunci – viitorul poet. Era exact în timpurile când venisem de la ţară, ajungând elev al şcolii medii „Ion Creangă” din Chişinău, iar din 1967 – student la Universitate. Personal, direct (ca să mă refer la titlul cărţii pe care i-am tradus-o), l-am cunoscut la sfârşitul lunii octombrie a anului 2003, în biroul său de la PEN-Centrul Rusdin Moscova. Conducea această prestigioasă organizaţie care, în pofida jocurilor de culise ale politicienilor momentului, spunea adevărul adevărat – şi în ce priveşte agresiunea din Cecenia, şi în ce priveşte neîntemeiatele acuze de spionaj ce i se aduceau ziaristului Semion Pasiko din Extremul Orient, avocatul civic al căruia era chiar el, tauridul. Iar printre cei care au sesizat timbrul definitoriu al poeziei lui Al. Tkacenko (primul – chiar Andrei Voznesenski) a fost şi distinsul nostru conaţional, regizorul şi poetul Emil Loteanu, în prefaţa la una din cărţile lui Saşa (aşa i se spunea) scriind că simte aprinsa, disperata respiraţie a viitorului ostaş din Maraton, care după ce va aduce vestea victoriei, se va prăbuşi. Continuând metaforic cam aşa: De cum vă veţi plictisi să tot îmbătrâniţi, încălecaţi un trăpaş focos de Crimeea şi zburaţi spre Saşa Tkacenko, în ţara lui, unde arde pământul şi unde, cu palmele goale, poetul îşi căleşte verbele.În perindarea gândurilor legănate uşor de autocar, revin, ca la o „restanţă”, la toponimul Krasnoperekopsk, oraş prin care am trecut acum câteva ore… Şi nu doar revin, ci am cu ce… veni, adică amintindu-mi ceva ce învăţasem, la şcoală, la lecţiile de istorie, despre istmul Perekop, despre trecerea lacului nămolos Sivaş (de unde începe Crimeea propriu-zis), despre… Iar memoria mă ajută şi din considerentul că, de toate astea, este legat numele unui moldovean, declarat erou legendar al războiului civil din Rusia, Mihail Frunze (semna şi: Frunză). Păi da, el era comandantul frontului de sud care trebuia să cucerească Crimeea. A făcut-o, în 1920, an considerat cel al sfârşitului războiului civil dintre roşii şi albi. Şi-mi mai amintesc că una din întrebările din biletul pe care l-am tras la examenul de admitere la universitate se referea anume la Frunze, la Perekop, la… Nu mai ţin minte cum am răspuns, dar, de emoţie, am lăsat pe bancă un atlas, nişte hărţi pe care le împrumutasem de la biblioteca din Negurenii mei de baştină. Sau poate mă rugase cineva din confraţii-candidaţi la studenţie… Nu-mi mai amintesc. Am rătăcit acele materiale didactice (erau permise la examen), plătindu-le, întreit faţă de preţul lor real (de altfel, nu prea mare), din prima mea bursă de student la jurnalism şi filologie. Astfel că nu l-am uitat pe Frunze, conaţionalul. Mi l-a reamintit Krasnoperekopsk, cum ar veni – Perekopsk Roşu. De la numele armatei bolşevice. După izbânzile de tot felul, în special cea de cucerire a Crimeii, cică Frunze ar fi devenit concurentul principal al lui Stalin la cârma ţării sovietelor. Şi Stalin l-ar fi lichidat, insistând să meargă să se trateze – unde credeţi? – tot în Crimeea şi punând la cale o operaţie fatală, în urma căreia conaţionalul nostru, precum ciobănaşul din „Mioriţa”, a pierit. Pe ce se bazează o atare ipoteză? Păi, nu mult timp după aceea, medicii care l-au operat pe Frunze (vreo patru) au murit imprevizibil, unul după altul. Fiind, cică, şi tineri, precum pacientul lor (Frunze avea 40 de ani), şi sănătoşi. De, misterele monstruosului bolşevism… Dar să nu credeţi că, pe timpul sovieticilor, mulţi moldoveni din stânga Prutului nu se mândreau cu numele lui Frunze! Se… Pentru că acest nume îi fusese atribuit unei capitale de republică unională, Kârgâzstanul. La Moscova exista (mai există) academia militară cu poeticul, folcloricul nume Frunze… Frunză verde… Nu: kaki… Frunze a fost şi autorul reformei militare din ţara bolşevizată. Aerodromuri, şcoli militare (obişnuite), nave maritime, staţii de metro, centre raionale şi diverse alte localităţi, uzine (una de biciclete, în Penza!), fabrici (destul de multe şi diferite ca profil), stadioane (Duşanbe, capitala Tadjikistanului), bulevarde, străzi, mine… câte şi mai câte se numeau Frunze în ex-URSS, mai numindu-se şi acum în Federaţia Rusă şi nu numai… Uite aşa: să admitem că bolşevismul te lichida, dar, tovarăşi, te şi… nemurea! – cum ar veni…Iar frunzele în Crimeea se ţin încă bine, pentru că e abia început de toamnă, pe litoralul tri-dimensionat – estic (acolo trebuie să ajung şi eu; capitala Simferopol se află în centrul-sud al peninsulei), sudic şi vestic (dinspre România, cum ar veni) – şi sezonul estival e în toi. Pe parcurs, unii călători (nu prea mulţi), au coborât ba la Nikolaev, ba… Au urcat alţii. Ajungem la Simferopol, capitala Crimeii. Eu cobor, însă majoritatea călătorilor îşi vor continua drumul spre Ialta…Prin urmare, revăd Simferopolul. După, exact, 35 de ani. Ce-mi aduc aminte de atunci? Că am poposit la o cunoştinţă, la o colegă de serviciu a Zinoviei la studioul „Moldova-film”. Se numea Liusea Diktiriova. Nu mai ştiu din ce motive, acea ea părăsise Chişinăul, întorcându-se la baştină. Până aveam să o luăm spre Theodosia, ne-a fost, pe o zi, gazdă bună, primitoare. Şi un detaliu memorabil pentru mine: Liusea a fost generoasă, dăruindu-mi un volum de Walt Whitman în traducerea excelentă a lui Kornei Ciukovski. Cartea se numeşte „Мой Уитмен” (Whitman al meu), inserând o bună parte din „Fire de iarbă”, dar, important, şi câteva eseuri ale reputatului traducător despre creaţia falnicului poet american. De la gara auto, urc într-un maxi-taxi care să mă ducă la o altă gară auto, în joncţiune cu gara feroviară. Ajuns aici, după ce-mi ridic ochii din forfota umană de pe peroanele-furnicar, văd turnul cu ceas, mai sus de ceas – steaua roşie. Fac primele două fotografii. Ambele cu furnicarul uman pe sub turnul cu stea roşie. De metal. Vopsită. Cam ştearsă. Apoi plătesc 38 de grivne (bani ucraineni) pentru bilet auto până la Koktebel. În 1976, când călătoream spre Theodosia, văzusem indicatorul rutier ce arăta dreapta, spre Koktebel, – de fapt, pe atunci, el se numea Planerskoe (într-adevăr, departe, în zare, peste defileurile dintre munţii nu prea înalţi, se vedeau zburând câteva planoare). Koktebel era numele casei de creaţie a Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor Sovietici. Acolo mulţi barzi sau bronzat, dar şi-au şi ratat o bună parte din producţia scrisului realist-socialist.Şoseaua – bunicică. De cum apar primele versante muntoase, fac fotografii. Din mersul vehiculului. „Canon”-ul e destul de performant, fixându-i comanda la „peisaj”, la rândul său el fixează-blitz, „imobilizează” imaginea, astfel că aceasta, oricât de ameţitoare ar fi viteza maşinii, nu apare ştearsă, „lichefiată”. Iar microbuzul o ţine între 80-90 de kilometri la oră. Până la Koktebel avem de făcut 120 de kilometri. Reţin o denumire de podgorie: „Amfora de aur”, 1400 ha. Aparţine agro-gospodăriei „Burliuk”… Cum să nu revin cu amintirea la fraţii, la poeţii Burliuk?... Unul ucis de bolşevici, celălalt reuşind să emigreze şi să se salveze, ajungând celebru în SUA, în lume. Ca avangardist, scriitor şi pictor de excepţie.Simt că, brusc, mi se intensifică bătăile inimii – de cum dau cu ochii de tăblia topografică „Starîi Krîm” (Crimeea veche). Peste câteva minute, trecem în lungul zidurilor cimitirului de aici, însă nicăieri nu se mai vede copacul împurpurat de la mormântul marelui romantic, prozatorului şi poetului Aleksandr Grin. Aprins, vâlvorat, ca în nuvela sa Pânze purpurii. Orăşelul îmi pare – curios – cam muşcat deja de toamnă, veştezit, ruginit, cam prăfuit… Acum un timp, pe când completam/ revedeam materialele pentru un fişier biobibliografic, mi-am zis că, poate, ar fi cu cale să rescriu notele mele de călătorie în Crimeea, din 1976, publicate în ziarul la care eram angajat, Tinerimea Moldovei, şi unde, la insistenţa piticilor mahări de la comsomol (era o publicaţie menită tineretului), dar şi la presiunea celor de peste ei, mahării comunişti, mi s-a aplicat o mustrare. Motivul? Pentru că dedicasem acele note soţiei mele, cu care, spuneam, ne şi făcusem călătoria prin Taurida. Da, mă gândisem la a transcrie şi a completa respectivele pagini, intenţionând mai ales să dezvălui, în lumina adevărului, chipul ultimului mare scriitor romantic din sec. XX, Aleksandr Grin, căruia autorităţile vremii îi imputau – aveam să aflu mai târziu – că nu se dă şi el la brazdă, nescriind despre „timpurile noi”, cincinale, campanii bolşevice propagandistice etc. Însă, escamotând disensiunile scriitor-putere de odinioară, oficioşii sovietici acceptaseră un racursiu mai special al creaţiei (aproape fără... biografie, aceasta fiind sau deformată „spre pozitiv”, sau trunchiată, cu destule momente trecute sub tăcere) importantului autor, în special din motivul că nuvela sa SF Pânzele purpurii devenise excepţional de populară printre tinerii acelor vremi. Tendenţios şi malonest, „exegeţii” obedienţi puterii lăsau a se înţelege că purpuriul lui Grin ar avea, totuşi, ceva comun cu simbolul însângerat al revoluţiei socialiste, cu drapelul bolşevicilor, cu cravata pionerească etc., ceea ce, de fapt, era completamente fals. Purpuriul pânzelor din celebra proză simboliza aspiraţiile romantice, specifice cu precădere junilor care ar fi putut nici să nu ştie că în antichitate, să zicem, existase şi aşa-numita purpură regală. De aceea şi vedeai, de cum te apropiai de cimitirul din orăşelul Starâi Krâm, un arbore purpuriu, ştiind că anume acolo se află mormântul lui Aleksandr Grin. (Notă după revenirea-mi la Chişinău: Transcriu un pasaj „lămuritor” din acele note de călătorie, publicate pe 1 octombrie 1976: „Năframe roşii, cravate, panglici de culoarea zorilor – prinse de ramuri. Copacul nu poate fi crezut altceva decât un catarg pe care sunt întinse Pânzele purpurii. Alături, modest, dar impresionant, conturul de piatră al mormântului lui Aleksandr Grin. Flori de dumitriţă. Pietricele, scoici de mare presărate în preajmă. Aici e locul cel mai scump din Ţara Grinlandia. În orăşelul Crimeea Veche s-a păstrat casa în care şi-a petrecut ultimele luni din viaţă marele romantic. Iar în oraşul Theodosia se află muzeul – unicat, după modul în care a fost conceput şi amenajat – în formă de corabie, cu catarge, parâme, pânze etc. Goethe spunea: «Cel ce doreşte să înţeleagă poetul, trebuie să plece în ţara poetului»”. – Dar la casa-muzeu voi avea timp să revin, după ce, conform programului simpozionului, un grup de poeţi vom pleca poimâine la Theodosia, unde, la casa municipală de cultură, vom ţine un recital. Reţin: printre noi va fi şi Marek Wawrzkiewicz – ce de-a „w”! –, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Polonia.) Deci, trecând peste episodul Theodosia, revin adânc în timp, acum 35 de ani, ca să-l re-pomenesc pe Aleksandr Grin aici, pe drumul ce străbate, mai mulţi kilometri, Starâi Krâm. Cum a fost? În anul de groază 1931, când prinse a bântui foametea şi viaţa în oraşul Theodosia devenea din ce în ce mai scumpă, soţii Grin se retrag la 20 de km. de mare, în Starâi Krâm, unde închiriază o locuinţă. Scriitorul pleacă din nou la Sankt-Petersburg, să întreprindă, ca de obicei, ceva pentru a publica, pentru a câştiga oarecare onorarii. Soţia nu primeşte scrisori pe durata a două săptămâni, ceea ce nu i se mai întâmplase altădată. Presimte că Aleksandr e într-o situaţie dificilă. După două zile, o trăsură lasă scriitorul la portiţa căsuţei din fosta capitală a tătarilor din Crimeea. Lui Grin i se depistase un cancer avansat. Era osândit. Soţia se gândeşte că ar face bine ca, în schimbul ceasului de aur pe care i-l dăruise Aleksandr în timpul succeselor sale literare, să cumpere o casă nu prea mare ce era proprietatea a două călugăriţe. Ar fi vrut să facă acest lucru şi mai înainte, însă Grin nu-i permitea să înstrăineze ceasul. În fine, fără să ştie soţul, oferă ceasul, primind actele de vânzare de la călugăriţe. Numai că în casa respectivă mai locuia şi un director de oarece întreprindere de stat, care se arătă obraznic, încăpăţânat, nesimţit, refuzând să treacă în locul familiei Grin. În urma plângerii „tovarăşei” Grin, instanţele raionale nu întreprind nimic, pentru că, de regulă, şi caracuda a fel de fel de directori intra în nomenclatura locală privilegiată. Dar, în una din zile, directorul se înfăţişează cu zor mare, spunând că, gata, s-a decis, hai să schimbe, chiar azi, mâine, fără să amâne! Motivul? Una din călugăriţe se îmbolnăvise de tifos şi mahărul se speriase să nu se molipsească. Meşterii au văruit, soţii Grin au trecut în casa care îi plăcea şi scriitorului, astfel că el nu mai cuteza să-şi certe consoarta (ar fi unul din cele mai frumoase-„miezoase” cuvinte din limba română: consoartă) pentru înstrăinarea ceasului. Ba se părea că se simte mai bine. Cu vecinii nu comunicau. Fie şi din motivul că, se spunea, aceştia ar fi fost nişte hoţi. O duceau foarte greu. Bani nu aveau. Lui Grin îi plăcea ceaiul, numai că atare iarbă exotică nu le era accesibilă. Însă în orăşel s-au găsit oameni buni, înţelegători, care îşi trimiteau un copil sau altul cu câte puţin ceai pentru scriitor. Într-o zi, îi vizită şi vecinul, spunându-i soţiei lui Grin să nu se impacienteze că ar avea de-a face cu nişte hoţi, pentru că în atare cazuri funcţionează o lege sigură: cei din preajma hoţilor nu trebuie să se teamă de furt! Şi o rugă să nu refuze anumite ajutoare din partea lui. A doua zi, cineva aduse o căruţă cu lemne, fără a lua plată. Binefacerea se repetă de mai multe ori. Grin scria la Uniunea Scriitorilor, rugând să fie ajutat. Nu primi răspuns. Apoi se gândi că, la vila din Koktebel a poetului Maks(imilian) Voloşin (acolo trebuie să ajung şi eu azi, acum, în vreo jumătate de oră!) vin mai mulţi literaţi. Scrise şi într-acolo. Din nou niciun răspuns. Grin însă se topea. În una din zile, abia de şopti: „De fumat... fumat...” Soţia îi aprinse o ţigară. Tuşi devastator, mai spunând: „Mor...” Se stinse. Şi ca implacabilă consecinţă a solicitantei amiciţii cu un Bahus în pâslari, cu necruţătorul turnător în stacane. Avea 52 de ani. În al doilea război mondial, când armatele germane cuceresc Crimeea, doamna Grin redactează şi editează o foaie informativă a noilor autorităţi, adresată populaţiei locale. Spre sfârşitul conflagraţiei, pleacă şi ea în Germania, de unde însă este repatriată cu forţa. Proces public. Condamnată la 10 ani de închisoare şi exil. Este susţinută de fosta primă soţie a lui Grin, care îi scrie, îi trimite pachete, o îmbărbătează... Face mai multe demersuri pentru a fi reabilitată. Zadarnic. Moare în 1970. Abia peste două decenii se află că executorii ei testamentari îi adusese în taină corpul în Crimeea Veche, înmormântându-l alături de cel al soţului. Astfel Grin confirmă implacabila regulă că marii scriitori romantici, în majoritatea lor, nu au fost nici pe departe alintaţi de providenţă…Curând, după traversarea întinsului oraş Starîi Krîm, microbusul o ia la dreapta, pentru a face şi ceilalţi 10 kilometri rămaşi până la Koktebel. Pe stânga, văd o biserică ortodoxă. Prima ce mi se arată în acest periplu. La Starâi Krâm, au rămas în urmă vreo două sau poate trei moschei. Nu este exclus, una dintre ele să fi fost geamie. În faţă şi pe dreapta, peste munţi domoliţi, în cer, pe zare, – planoare multicolore. Aminteam doar că, acum mulţi ani, Koktebelul se mai numea Planerskoe. De la: planor, planare.Până la Koktebel, pe stânga drumului, câteva indicatoare topografice, în două limbi, cum ar veni, în rusă şi ucraineană sau în ucraineană şi rusă (diferenţele de transcriere sunt insignifiante), în dependenţă – îmi dau seama – de procentul etnic care prevalează într-o localitate sau alta. Precum în Covasna şi Harghita, rocada etnică corect politică româno-maghiară…Înclin să cred că cele 25 de miligrame de tinctură de propolis îşi fac în continuare efectul, ţinându-mă treaz şi oarecum neobosit după, iată, aproape 20 de ore de drum (inclusiv escala de la Simferopol). Astfel că la gara (e, de fapt, o… găruţă, o gărişoară) din Koktebel ajung în formă bună, sau acceptabilă cu plus. „Unde o fi Casa-muzeu Voloşin?” întreb. O doamnă de la o tarabă îmi spune, arătându-mi, indefinit, cu mâna direcţii – înainte, dreapta, ieşiţi pe litoral, o luaţi la stânga, vreo sută de metri… „Se poate ajunge pe jos?” „Se poate”. Eu, cam… pisălog: „Dar, totuşi, e cam departe sau nu prea?”. „Cam o fi departe”, zice doamna, lăsându-mă nelămurit. Mă apropii de taximetriştii de ocazie – mulţi, oferindu-se: Simferopol, Theodosia, Sudak, Ialta, Aluşta… Când mă interesez cine merge până la Vila Voloşin, unul, onest, face: „Dar se poate ajunge pe jos, nu e departe”. Eu, privind trotuarul denivelat, colţuros, zic: „Dar cât aţi lua până acolo”. Unul, intermediarul: „30 de grivne şi urcaţi”. Propun 25, adică în jur de trei dolari. Şoferul care se oferă (i s-a propus, mai bine zis, de intermediar) să mă ducă se cam codeşte: „Dar e greu de trecut încolo… Nu e prea departe…” Eu, gândindu-mă la rotilele valizei şi la trotuarul deteriorat – dar deteriorat, spart rău! – îmi zic că, de cade o rotilă, ar costa mai mult de 25 de grivne. Urc în „Volgă” (pe aici, mai circulă multe maşini de producţie sovietică, mai ales „Lada”, unele destul de uzate), şoferul o ia pe o stradelă la dreapta – acolo Babilonul ambuteiajelor prosteşti! Nu se poate trece, nici nu-i chip să vireze îndărăt. Moşcotire (moş-cotire!) cam la 10 minute. În fine, dând înapoi, scoate „Volga” la strada principală, de unde venisem. Reţin că strada se numeşte Lenin. Asta e. Koktebeleanul de la volan o ia pe o altă stradă/ stradelă, dar după vreo 50 de metri dăm de o barieră. Şoferul parlamentează cu paznicul de la barieră (Pasternak debutase cu volumul… Peste bariere), jurându-se că doar mă lasă pe mine acolo, la Vila Voloşin, şi nu staţionează, ci revine imediat, iese, pleacă, nu încalcă regulamentul, nu frânează, nu împiedică, nu… În fine, bariera este ridicată şi, într-un minut, deja trebuie să părăsesc „Volga” spaţioasă, dar vechişoară spre rablă. Într-adevăr, nu era departe. Numai că înţelegerea înţelegere rămâne, eu lăsând 25 de grivne în mâna koktebeleanului. După care îmi alunec, pe rotile, lin, valiza. Cu ambele rotile la locul lor. În trei minute ies la litoral (primele impresii despre malul de mare de aici le las pentru mai târziu), o iau la stânga, mai fac cam 30 de metri şi o doamnă îmi arată poarta vilei, Casei-muzeu Voloşin. „Здоровеньки були!” (Fiţi sănătos!) şi „Добре дошли!” (Bine aţi venit!) îmi spun eu (că doar am tradus antologia poeziei avangardei ucrainene…), iar după ce ajung sub o streaşină-terasă de la casa-muzeu, unde văd că stau câteva persoane, unele în tricouri albe pe care este imprimată emblema simpozionului „Septembrie voloşinian”, salut cu: „Доброго дня!” (Ziua bună!). Sperând că aşa va fi şi în continuare, precum a fost până, iată, la ora 14 din 5 septembrie curent. Decontare – copie paşaport, „confiscare” tichet, cerere, primirea celor 1000 de grivne, tricou… „Nu doriţi să procuraţi un permis pentru furşetul din seara de adio? 150 de grivne”. Staţi, doamnă, poate confundaţi ceva. Eu sunt invitat oficial, iar plata se referă la cei care au venit din proprie iniţiativă (voi reveni la ei).Apoi dna Irina Miroşnicenko – ea face oficiile de gazdă – îmi schiţează pe o juma de coală A4 un traseu pe care trebuie să-l urmez, ca să ajung la „Tvorcea vilna”, alias casa „Valul de creaţie”, mulţumesc, pornesc spre poartă, tractând valiza ce lunecă uşor.Dar până aici – moment(e) la masa de înregistrare. Un bărbat de alături, bine făcut, tuns scurt: „Sunteţi din România?” Sunt. „Şi din Moldova?” Şi. „Cunoaşteţi oraşul Bălţi?... Am rude pe acolo…” În fine, trece la prezentare: „Sunt Ev. Cig. Din Moscova, autor permanent al revistei Novîi mir (Lumea nouă)”. Aha, nota bene: în spaţiile ex-sovietice mai poate însemna ceva amintirea că, în anul 1962, din câte îmi amintesc, „Novâi mir” l-a publicat pe Soljeniţân cu „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”… (De altfel, în dosarul de imagini al antologia Avangarda – jertfa Gulagului, am inserat şi două poze ale deţinutului politic Aleksandr Soljeniţân – cea cu percheziţia şi o alta din primele clipe ale eliberării sale; aici a contat scriitorul, literatura în general şi nu avangardismul.) Ei bine, cu Cig. facem schimb de cărţi de vizită, ba el îmi mai spune că ştie de mine de la „prietenul nostru comun” Ev. Stepanov, director al câtorva reviste literare ce apar la Moscova şi Sankt-Petersburg şi al editurii la care, anul trecut, mi-a apărut o carte de poeme în traducerea lui Chiril Covalgi, parte – şi în cea a poetului-director-prieten (în acest caz, am lucrat cu juxtalinearele, Stepanov vorbind curent franceza şi chiar pricepând ceva în specificul latin al limbii române). Apoi, sugestia… delicat-insistentă a lui Cig. – că el ar dori să fie tradus în româneşte şi că eu… etc. „Dar avem zile înainte… Acum să ne revenim după oboseala drumului, să…”, zic, întinzându-i mâna, după care trag după mine, spre ieşirea din curte, la valiza, aproape valijoara sprintenă. Irina îmi atrăsese atenţia să trec de prima poartă păzită, luând-o la stânga, spre a doua poartă, de asemenea cu gardieni. Prin urmare, deducţiile sunt simple: ex-domeniul celebrei case de creaţie a fondului literar sovietic a fost făcut şotron, împărţit, repartizat, cvasi-privatizat… Cunosc ceva din această poveste, de durată şi confuză, dar „o rog” pe Şeherezada să vină ceva mai târziu, acum dorind să dorm vreo 2-3 ore. Mi se repartizează camera 305, pe care o vom popula împreună cu moscovitul Ev. Stepanov. El soseşte abia mâine dimineaţă, cu trenul, la Theodosia. De acolo până la Koktebel sunt 20 de km.După siestă, de pe la ora 17 până spre miezul nopţii, mi-am îndeplinit misiunea de recunoaştere, bântuind pe litoral, pe stradele, oprindu-mă pe la buticuri, tarabe, am poposit la o terasă, mâncând ceva, am procurat banane – unele fructe care mi se permit în această perioadă a – i-am zis – „tincturii pro-polis”, polisul-oraşul fiind, bineînţeles, Koktebel, iar pro – acceptul meu de a veni aici, unde, spre exemplu, o colegă din Bucureşti a spus că nu ar merge nici în ruptul capului. E o poveste şi asta…La sfârşitul lunii trecute, poeta Ileana Mălăncioiu ne-a sosit de oaspete la Uniunea Scriitorilordin Moldova, iar în ziua de 30 august am fost printre cei care am vizitat Orheiul Vechi împreună cu musafira. Din vorbă în vorbă, am ajuns să spun că, peste trei zile, voi lua calea spre Crimeea. La care dna Mălăncioiu face, neamânat şi energic, că dânsa pentru nimic în lume nu ar pune piciorul pe acele tărâmuri, invocând groaza pe care i-o produsese povestirile unui cunoscut, fost gradat, prizonier de război într-un lagăr din Crimeea. Şi m-am gândit că, în trecere de timpuri şi de etnii prin bătrâna şi mult-pătimita Cimeria-Taurida-Crimeea, s-au tot perindat şi mulţimi-mulţimi de prizonieri – greci, tătari, otomani, armeni, ruşi, germani, români… Şi tot aşa, până la deplina deportare a etniei tătăreşti care, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aici era de baştină. Adică, Stalin făcuse prizonieră o întreagă populaţie, ticsind-o în vagoane pentru vite şi ducând-o, mii de kilometri, din sudul blajin spre nordul geros.Seara, revenind la Chişinău, deschid abisurile cyber-cerber-spaţiului internautic şi caut informaţii despre ce-mi spusese colega Mălăncioiu, aflând mult mai multe decât mă gândeam, şi anume că, pe teritoriul actualei Ucraine, în cele două războaie mondiale şi-au pierdut viaţa aproape 37 de mii de ostaşi românii, în primul – cam 1 100 (fiind vorba de conaţionalii noştri înrolaţi în armata austro-ungară şi în cea imperială rusă, care au luptat în Bucovina, respectiv în Bugeac). Peste 9 mii de prizonieri români au murit, după 1942, în lagărele NKVD (în cele din Rusia – circa 15 mii). Lângă localitatea Prudnikove din Crimeea au fost înmormântaţi 78 de combatanţi români. De unde, când au apărut pe aici prizonierii noştri?... Web-ul oferă următoarea informaţie: „La începutul anului 1944, Crimeea era izolată de armatele germano-române, ofensiva sovietică ducând armata roşie până pe Nistru, ameninţând serios şi România. Dar în Crimeea se aflau numeroase mari unităţi româneşti, divizii de infanterie (a 18 şi a 19-a), cavalerie şi corpul de munte, care ar fi putut contribui la apărarea propriului teritoriu, dar Hitler nici nu voia să audă de o retragere. Numai că Statul Major al armatei sovietice nu voia nici el să aibă în spate forţe inamice importante, aşa că a pornit ofensiva în nordul peninsulei, cu trupele frontului 4 ucrainean, în ziua de 7 aprilie. În faţa ruşilor se găseau armata 17 germană, iar pe flanc diviziile române 19 infanterie şi 10 infanterie. În ziua de 10 aprilie divizia 19, din care făcea parte şi un batalion de jandarmi, a început o foarte dificilă retragere, fiind continuu în contact cu forţele inamice, suferind mari pierderi. În 11 aprilie a trebuit să traverseze mlaştinile de la est de Kirk şi să străpungă apărarea sovietică pe linia Djankoi. Până în 12 aprilie soldaţii români au parcurs 120 de kilometri, frontul stabilizându-se pe linia Bertha. Au urmat apoi lupte pentru apărarea Sevastopolului, în scopul oferirii condiţiilor pentru retragerea forţelor române şi germane din peninsulă înfăptuită de către unităţile marinei militare, operaţiune desfăşurată cu succes, sub tirurile aviaţiei şi artileriei duşmane. Cu toate acestea din cei aproximativ 60-65 mii de români, peste 25 de mii au fost înregistraţi morţi şi dispăruţi…” Mulţi din cei daţi dispăruţi nimeriseră în lagărele de prizonieri NKVD de unde nu puteau trimite veste. Cum se întâmplase? Povesteşte unul din ostaşi: „Pentru batalionul III, războiul a luat o întorsătură crudă pe frontul din Crimeea. Ruşii se apropiau, dar i-am primit cu focuri de arme. Deşi ne-au prins în plasă şi ne atacau din faţă şi din spate, am rezistat o lună, din 12 aprilie până în 12 mai. Când am ajuns la capătul puterilor, ne-am spus că ori murim, ori ne predăm. Veteranii au hotărât să ne predăm. Odată luată hotărârea, s-a dat ordin ca fiecare soldat să aibă în raniţă câte-o paraşută sau cate-o bucată de pânză albă. La toate tunurile s-au pus prosoape albe şi le-am îndreptat în sus. După aceea, s-a format o ştafetă militară care s-a îndreptat spre ruşi… Paradoxal, şansa soldaţilor români a fost lagărul rusesc nr. 241/1 din Sevastopol. Am avut noroc că nu am avut de mers pe jos mult. Mulţi îşi găseau sfârşitul pe drum. În lagăr omul era nimica, trăiam în barăci de lemn sau de beton şi dormeam îmbrăcaţi pe paturi de scândură, fără aşternuturi. Mulţi dormeau pe jos. Eram câte 60-70 într-o baracă…” Poeta Ileana Mălăncioiu spunea că fostul căpitan, o cunoştinţă a sa, era dintre cei care au refuzat să se încadreze în divizia „Tudor Vladimirescu”, formată de sovietici din prizonierii români, care avea să lupte contra ex-aliatului, fiind deţinut în continuare, ostracizat…. Şi un catren de Radu Gyr: „De la Prut până la Don,/ prin Crimeea, mai-nainte,/ tânăr grâu peste morminte,/ ierburi mari peste beton.” The Rest is Silence…Iar sălbatica deportare stalinistă a unei întregi etnii, a tătarilor, motivată, cică, de alierea lor cu forţele inamice s-a răsfrânt crunt şi asupraunor musulmani români, ca răzbunare a ruşilor faţă de comunităţile mahomedane ce se retrăseseră din faţa germanilor.Şi iată că eu rememorez acea discuţie cu Ileana Mălăncioiu despre dramatismul istoriei noastre chiar aici, în Crimeea, pe pământ stropit şi cu sânge românesc…
6 septembrie
Acum e dimineaţă devreme, ies pe litoral. Primele cuvinte pe care le memorizez, pe la ora 7,00, sunt, de fapt, o înjurătură neaoşă a unei înotătoare – o ea! Muierea (să scriu: doamna?) strigă ceva către o surată rămasă pe pietrişul plajei (da, plaja e destul de bolovănoasă-pietroasă): „Nu, blead’!” (aprox.: „Ei, curva de ea!”), Acest blead’ fiind ancestralul, obsesionalul, „densul”, pretutindeni răspânditul poluant în întreaga Rusie, care s-a revărsat şi în celelalte spaţii ex-sovietice. Să zicem, balticii – letonii, lituanienii, estonienii – nu prea au înjurături, astfel că, „puritanii” de ei (în ce priveşte ocrotirea limbilor nu prea numeroaselor popoare din care fac parte, ameninţate serios de criza demografică) au însuşit cu brio arsenalul licenţios rusesc. A doua frază ce se răspândeşte pe litoral, sonoră şi ea, e una paşnică, îmbietoare, de târgoveaţă: „Porumb fierbinte! Porumb fierbinte!” Adică, fiert. Prin urmare, până la deschiderea oficială a simpozionului, trec agale în lung de litoral suprapopulat de cei veniţi la odihnă. Mă surprind neplăcut atâtea inscripţii dizgraţioase, cu litere ameţite, încondeiate de vânzătorii ambulanţi care, la şcoală, au fost, vede-se, certaţi rău cu lecţiile de desen (linear).Lângă cherhanaua „Lojka” („Lingura” – e o denumire, nu?), ţi se propun plimbări ecvestre, maritime, zboruri cu planorul, sărituri cu paraşuta… Alături, un indigen, adică tătar, oferă un sortiment impresionant de drâmbe zbârnâitoare. Multe gherete-tarabe cu alcool. Vinuri de Crimeea, dar şi ciacia (rachiul) gruzinilor. 100 de mililitri de muscat costă în jur de un euro. Da, destule băuturi la pahar, preţuri pentru nababi.La mai multe cheiuri, unele de-a dreptul improvizate, vase de croazieră, bărci cu denumiri exotice – „Perseu”, „Innesia”, „Duka”, „Argo”…Îmi zic să fotografiez o cămilă dusă de căpăstru ce plimbă un copil. „Fotografiere cu plată!”, strigă un alt ins, nu cel ce ţine frâul „corăbiei pustiului”, precum o numise poetul.Primele impresii despre litoral?... Un cvasi-orient „degradat” prin europenizare, prin năvala kitschului de tot felul. Câtă fantezie, câtă imaginaţie pervertită, de-a dreptul nesănătoasă şi nesăţioasă în a multiplica kitschul, în a extinde bâlciul…Sub aspect vizual-comercial („hermesian”, să zic aşa, concomitent între ghilimele şi paranteze), Koktebelul arată lamentabil. Câtă lăcomie şi lipsă de măsură a omului întru a-l strâmtora pe altul! Dar aici parcă ar fi strâmtorată şi însăşi… marea! Strâmtoraţi… munţii, văzduhul, soarele parcă! Strâmtorat, în general, spaţiul ce părea, cândva, însăşi etalonul libertăţii sui generis! Ulicioarele, aleile de acces spre litoral – sparte, pe alocuri – în-băltite cu ape rămase după ploaie sau ţâşnite din ţevile de canalizare avariate. Teritoriul casei de creaţie, proprietate (cu mult împuţinată prin înstrăinare), e la limita de a trezi regrete, impresii aproape triste: pretutindeni, aspect de gospodărire îndoielnică.Koktebelul ca… – pardon! – arhitectură? Nu există, s-ar putea spune, decât o neobosită, rapace şi amatoristă improvizaţie, în mare, ceea ce e construit în apropiere de mare, aducând, mai curând, a anexe, acareturi, şoproane, totul fiind împrejmuit cu garduri împeliţate-improvizate din orice cade sub mână, de la bucăţi de plastic – la plasă din sârmă ruginită, de la carton presat – la plăci de şist de un gri murdar până spre negru, ceea ce mie unuia îmi trezeşte senzaţia de – din nou pardon – lip! Ici, chiar lângă hudiţa ce face legătura „centru”–litoral, o chiţimie de 2 X 2 metri (clădire!), poartă firma: „Cabinet masaj”! E drept, curăţică, mogâldeaţa asta de „construcţie”, spoită cu var, vopsită, dar oricum nu poate să-ţi alunge persistenta senzaţie că seamănă cu ceea ce aduce a WC public pe lângă unele benzinării mai puţin frecventate.
La cinci-şase metri de poarta casei-muzeu, un chitarist cântă în umbra monumentului lui Maksimilian Voloşin (monument atât de nereuşit, totuşi!). Lumea în slipuri şi şlapi (în mare parte, deoarece plaja e, colea, la cinci paşi) nu e prea cu dare de mână, interpretul trebuind să se mişte, mult timp, odată cu umbra lui Voloşin cel de bronz, strămutată de soarele ce-şi trasează crugul (de aur) pe cer. În poartă, îl întâlnesc pe Arsen Mirzaev, scriitor petersburghez, din care am şi tradus ceva, pentru antologia de miniatura poetică rusă Orizont testamentar (testamentul avangardiştilor!), apărută în două volume acum aproape şase ani. Colegul îmi oferă un exemplar rar al revistei „Sumerki” (Amurg), variantă tipografică, însa care, iniţial, apăruse în samizdat, bătut la maşină, legat în condiţii manufacturiere. E împreună cu Valeri Zemskih, şi el din oraşul de pe Neva, a cărui texte au intrat de asemenea în volumul 2 al antologiei. Rugăm pe cineva să ne facă poze, cu aparatul de fotografiat pe care îl am la îndemână. Scurt timp, ne gândim, visăm la nişte eventuale colaborări literare româno-ruse. Să vedem…
În mare măsură, seara s-a întâmplat precum spuneam în extrasul din program. Inclusiv, întâlnirea cu Oleg Hlebnikov… Iniţial, nu l-am recunoscut. Doar când a apărut în faţa noastră, prezentat de moderatorul serii. Sigur, ani la mijloc – 35! Ne-am schimbat. Mult. Dar oare chiar într-atât? Oleg, cel mai june dintre noi atunci, acum atât de adânc, parcă, înaintat – nemeritat – în vârsta a treia. Mă opresc aici cu comentariile, inclusiv cu explicaţiile (poate că bârfele) pe care mi le-a şoptit cineva. Oleg a citit împreună cu poeta Anna Saed-Şah, soţia lui secundă. Pentru că, de, există joc secund, ca la Ion Barbu, dar şi soţii sec…, nu de-a doilea… Ea – poetă discursivă, narativă. Îmi vine să-i spun: Şaherezadă boreală de bucătărie. Cam pe acolo i se întâmplă tematica, versurile. Oleg – bun în câteva texte, dar păcătuind de o mai veche pasiune (aproape… delirantă) a multor colegi de-ai săi ruşi: poeme lungi, povestiri în versuri, ai zice. E bun acolo unde e mai restrâns, mai concentrat. Schimbăm câteva fraze. Parcă ne bucurăm de întâlnire, însă Oleg pare cam impacientat, împrăştiat, timorat. „Ne revedem?” „Din păcate, mâine ne reîntoarcem la Moscova…”Apoi seara dedicată lui Gumiliov. Versurile sale, pe care le-am tradus şi le-am citit, au fost ascultate cu curiozitate, probabil, judecând după liniştea ce stăpânea sala. Am propus publicului trei poeme: Toamnă; Pe ţărmurile nordului (fiind pe ţărmurile sudului…); Rugăciune. Acest poem e scurt şi dens-dramatic, îl reproduc:Soare furios, soare ameninţândA Domnului, prin spaţiu plutind,Faţă înnebunită,
Soare, arde prezentulÎn numele viitorului,Dar fii milostiv cu trecutul! S-a apropiat de mine Olga Medvedko din Moscova, oferindu-mi xeroxul unui text din ziarul „HГ-Ex-Libris” – este articolul ei despre Gumiliov, apărut acum 10 zile şi intitulat „Reabilitat doar parţial”. De ce parţial? Pentru că dosarul a fost clasat, peste ani, din „lipsă de probe”, pe când, în realitate, – ceea ce se cere de subliniat, – a fost „lipsa de dovezi aleinfracţiunii”, deoarece acel proces din 1921 bolşevicii pur şi simplu l-au fabricat! În rezultatul aberantei şi bolnavei născociri de crime, au fost arestate 900 de persoane, dintre care 95 executate, iar 230 condamnate la diverse termene de detenţie! Ce conta pentru monştrii bolşevici că nu existau dovezi ale infracţiunii?! Apoi, decenii la rând, numele lui Nikolai Gumiliov pur şi simplu a fost interzis. Iar una dintre elevele sale, pentru că păstra acasă portretul poetului-mentor, s-a ales cu 10 ani de închisoare, regim strict.Dna Medvedko îmi mai spuse că, la auz, traducerile mele „seamănă” originalelor poetului de pe Neva (eu anunţam ce poeme citesc, dându-le titlul în ruseşte). Şi pentru că veni vorba de limba română în timpanele celor care nu o cunosc: ieri, la deschiderea oficială a simpozionului, mi s-a oferit cuvântul. Ce să le spun eu celor peste o sută de oameni, printre care, precizaseră organizatorii, sunt reprezentanţi ai peste douăzeci de ţări? Probabil, unii dintre ei ştiu prea puţine despre noi, astfel că m-am gândit să le conturez o carte de vizită. Zic, prieteni, colegi, dragi ascultători, eu sunt sosit de pe meleagurile unde s-a născut Dimitrie Cantemir, tatăl lui Antioh Cantemir care, bineînţeles, o ştiţi, e considerat întemeietorul poeziei moderne ruse. Ambii oameni foarte luminaţi de importanţă transfrontalieră şi trans-seculară. Vin din ţara – haideţi să invoc aici câteva nume, unele dintre care unora de aici le sunt familiare, altele – altora, – numele lui Eminescu, pe care Vadim Kojevnikov l-a definit drept ultimul mare poet romantic din Europa, numele lui Eliade, Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Tzara, Celan… Ştiu că vă spun ceva şi numele lui Milescu-Spătaru, şi al nobelistului Mecinikov care, în varianta lui românească, tot Spătaru înseamnă… În fine, haideţi să vă dau o mostră, un model de limbă română ce concordă de minune, cred, cu grădina în care ne-am întrunit, cu marea ce este, iată, colea, la vreo 10-15 de metri, cu munţii, aproape şi ei.…Şi am citit „Peste vârfuri” de Eminescu, poem de o sonoritate celestă, de o romanitate-latinitate exemplară, inconfundabilă, neîndoielnică:Peste vârfuri trece lună,Codru-şi sună frunza lin,Dintre ramuri de arinMelancolic cornul sună… Iată şi o rimă implicită: Cornul sună – Noapte bună. (Asta – ce ar ţine, de regia, de partea tehnică a unui jurnal. Inclusiv a prezentului. Pentru că într-un text al impresiilor, impresionist sau realist, trebuie să fii şi regizor, ordonator, moderator. De altfel, precum în majoritate textelor literare, inclusiv a celor date drept scrisul automat. Acesta, dacă ar fi precum este dat, nu ar fi decât… mat. Şi ca situaţie în partidele de şah, şi ca ceea ce are de sinonime: fără strălucire, fără luciu, şters… Iar tu, L.B., ar fi bine să o ştergi curând la culcare, pentru că… Dar nu, nu, mai e timp… Aici e ceasul când se culcă doar găinile şi, probabil, păunii…)
Maksimilian Voloşin şi-a construit casa (azi – muzeu) în anul 1903, marcând cu câte o intrare cele patru puncte cardinale. În 1911, aici Marina Ţvetaeva şi-a cunoscut viitorul soţ, pe Serghei Efron, executat în 1941. În acelaşi an este arestată fiica lor Ariadna. Peste un timp, pe front, moare fiul lor Gheorghi… O familie dispărută în neant…Aici a găzduit şi Osip Mandelştam care, după ce pleacă la Theodosia, este suspectat că ar simpatiza cu bolşevicii, fiind arestat. (Ghidul muzeului mi se pare că exagera, spunând că poetul ar fi fost condamnat la moarte.) Cu toate că ceva timp în urmă primise de la Mandelştam o scrisoare nepoliticoasă, ca să nu spunem cam injurioasă, la insistenţa cunoştinţelor sale Voloşin se decide să-i scrie şefului direcţiei de contraspionaj a armatei albgardiste, spre a-l convinge să-l elibereze pe Mandelştam, care are un rol important în poezia rusă. Numai că înalt-gradatul nu ştia nici de poetul Mandelştam, nici de poetul Voloşin, nici de rolurile lor în cultură, literatură, înfuriindu-se că, uite, primeşte atare mesaj impertinent de la un necunoscut. Cu toate astea, a doua zi, poetul recalcitrant e pus în libertate.
În adânc de seară, trec în revistă titlurile manifestărilor prevăzute de program, văd ce a rămas (bun rămas) azi în afara preocupărilor/ atenţiei mele şi activit