De mult nu am fost pe aici. Din iarnă sau din toamnă, nu mai ţin minte. Şi acum, când cineva mi-a şoptit că a descoperit-o aici, în parcul de la Ştefan, am venit să mă conving cu ochii mei, să o văd, să depăn amintiri…
Primăvara aceasta-i cam supărată. Ba ne plouă, ba ne ninge, ba ne suflă cu vând din toate părţile. Dacă reuşesc să o întâlnesc în parc, o rog frumuşel să ne zâmbească cu nişte zile calde, că mi-e dor tare de soare şi de voie bună!
Caut cu ochii o bancă mai uscată unde să mă aşez, dar pe semne că ploiţa de ieri a fost cam neîndurătoare… Noroc de cele dosite pe sub copaci… Uite că găsesc una!
La câţiva metri distanţă, pe o altă bancă, văd o pereche de îndrăgostiţi. Fata este îmbrăcată într-o frumoasă rochie albastră şi pare niţel nemulţumită că băiatul o strânge prea tare în braţe, când alături de ei s-a aşezat, total inoportun, un bătrânel să-şi citească gazeta. Băiatul îi rosteşte fetei la ureche ceva care o amuză, după care îi văd că se scoală şi se deplasează, încolăciţi unul în altul, mai adânc în inima parcului. Bătrânelul nu pare deranjat că a rămas singur pe bancă. Continuă să-şi răsfoiască ziarul pe toate părţile, de parcă caută între paginile acestuia harta unei comori ascunse…
După câteva minute de linişte desăvârşită, timp în care reuşesc să trag aer primăvăratic şi proaspăt în piept, văd că se apropie de mine două figuri. Prima domnişoară are undeva între 14-18 ani, iar cea de-a doua – ceva mai mult de 20. Le văd cu îmi zâmbesc prieteneşte şi se opresc drept în faţa mea, parcă luminate de o mare vedenie: ,,Fetiţî dragî! Ti aştiaptî un mare noroc în viaţî! Curînd o săţ întâlneşti ursitu şi o să fii foarte fericitî! Numai vezi că sunt mulţî care te invidiazî şi îţi vor răul…” Fără să-mi dau seama încep să râd zgomotos şi fetele mă privesc încurcate. Îmi închipui cum le spun că mi-am întâlnit deja ursitul, că sunt deja căsătorită, fericită şi că mai am şi doi copii, să le văd atunci ce-or să-mi mai prezică! 
Până să-mi vin în fire şi să le spun ce-mi veni în minte, fetele se depărtează uşurel de mine, râzând şi ele, – de mine sau de prezicerile lor, nu ştiu. Principalul că mi-au ridicat dispoziţia şi m-au lăsat repede în pace! Ţigăncile pe care le întâlneştila la intrarea în piaţa centrală nu doar că se ţin scai de tine şi îţi îndrugă verzi şi uscate despre ursiţi, noroc şi fericire, dar mai au tuperul să-ţi ceară şi bani. Mă întreb ce o fi pierdut ţigăncile astea în parc, că prea se multiplică în ultima perioadă. Pe semne că o fi venit şi ele după primăvară…
Îmi bag ipad-ul în gentuţă şi mă ridic de pe scaun. Se face frig şi nici urmă de oameni în jur care să-mi ţină companie. Până şi bătrânelul cu ziarul a plecat, necăjit şi supărat pe vântul care se înteţeşte.
O să mă întorc mâine… Cine ştie, poate reuşesc să găsesc primăvara!
O zi frumoasă vă doresc tuturor!
