De-ar fi pe-o clipă aminte să ne-aducem
De tot ce-am scris în timp
și-acum cu o suflare-am șters.
Într-un strigăt mut și măcinat de geamăt
Ne-am întrista visând
cum moare-un colț de univers.
Atunci va triumfa indiferența
Cu mimici moarte-n vânt va fredona,
Se vor opri în loc al vremurilor cronici
Și inima va înceta bătaia sa.
De-ar fi să scriem durerile pe dune
Ca să le sufle vântul
În largul nemărginitului pustiu.
Și bucuriile pe toate să le-adune
să le-încrustăm pe neclintite stânci,
dar știu,
Voi căuta ca să rămână veșnic
O aducere aminte
A tot ce-a înviat din vestejite flori
și-acum încununează pururi
scrisele cuvinte
Ce au lăsat amprente-n suflet
Provocând fiori.
De-ar fi ca timpul să fie blând cu noi
Și orologiul să nu mai bată a strâmtorare.
Să nu cunoaștem de suspine și nevoi,
Să pierdem simțământul care doare.
Iar freamătul adânc al conștiinței
Rătăcitor va căuta să evadeze-n largul nopții,
Din starea grea a bănuinței noastre
A căror limite străbat lumina morții.
De-ar fi pe-o clipă în mână să le strângem,
și să le-ascundem
de ochiul orb al inimii îndurerate.
Vădit atunci când le alegem
Le vom surprinde plânse și înlăcrimate.
Vom răsturna pământul
De dragul dragostei amare.
Vom trece peste mări și țări
Să întâmpinăm și răsăritul,
La vreme când apusul pictează
Razele de soare.
De-ar fi atunci să nu cunoaștem răul
Iar binele să înflorească-n glorie divină.
Să ștergem ochii împânziți de veacuri
Stăruind din întuneric la lumină.
Când lanțurile morții vor fi rupte
Doar adevărul în veci va triumfa
și strigătele celor cu voci mute
glorificând, cântări vor înălța.
Atunci se vor începe-a scrie
al vremurilor cronici
Iar inima își va porni bătaia sa.
