Referendumul din 2 februarie din Unitatea administrativ-teritorială Găgăuz-Yeri a relevat o serie de carențe vechi și grave ale R. Moldova, pe care elita politică de la Chișinău le-a ignorat cu inconștiență ani de-a rândul.
Referendumul este nota de plată pentru politica struțului aplicată în raport cu o regiune ignorată cu obstinație și inconștiență. Nici măcar nu mai contează dacă cifra de peste 70% dată ca prezență la vot de Comrat este corectă sau nu – mai degrabă nu, ținând seama de dinamica votului din regiune și a celor plecați de acolo. Dar nu despre asta este vorba. Ci despre chestiuni mult mai grave care devin acum, pentru Chișinău, veritabile teste de guvernare. De fapt, preambului unor interogații și presiuni incomparabil mai mari care stau să vină.
1. Nu e vorba de „autonomie culturală”, ci de autonomie geopolitică
Etnicii găgăuzi reprezintă circa 4,4% din populația RM și trăiesc, compact, în Găgăuzia (86,7% dintre ei). Ideea de „autonomie” te duce cu gândul la prezervarea unui specific local, pe toate dimensiunile sale de manifestare, cu precădere cel etno-identitar. Din acest punct de vedere, Găgăuzia este un eșec total. Ceea ce s-a prezervat a fost doar moștenirea (post)sovietică, fără ca identitatea găgăuză să devină, după aproape 20 de ani de autonomie, vizibilă sau predominantă. Deocamdată, rămâne un substitut pentru identitatea ruso-sovietică, așa cum a fost croită de la început acestă identitate în laboratoarele defunctei URSS, încă din iulie 1957, când, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, a fost introdus alfabetul chirilic și – surpriză! – a apărut „limba găgăuză”. Așa cum s-a petrecut cu limba română în RSSM, transformată ideologică în „moldovenească”, o limbă turcică, nescrisă în secolul al XIX și pentru care s-au folosit, ulterior, alfabetele grecesc sau românesc, devine în spațiul sovietic o „limbă” de sine stătătoare. Ideea de bază, la fel ca în cazul românilor moldoveni, era rusificarea/sovietizarea inclusiv prin ruperea lor de rădăcina etno-lingvistică de care aparțineau. Paradoxal, deși am trecut prin aceleași drame deznaționalizatoare, românii devin astăzi, în propaganda locală, inamicii principali ai găgăuzilor…
Autonomia găgăuză consfințită în 1994, care pretindea, chipurile, să prezerve zestrea identitară a unui popor turcic de religie creștină, a eșuat evident. Motivul estă că rostul creării sale era cu totul altul, respectiv unul geopolitic, după faimoasa formulă a președintele Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov, de la începutul anilor 90 (de genul „buy one get one free”): dacă vreți suveranitate pentru RM, vă dăm trei: RM, Transnistria și Găgăuzia. Este ceea ce s-a petrecut de fapt, iar referendumul din 2 febraurie este expresia acestei viziuni geopolitice.
Vorbim, așadar, despre o formă de autonomie specifică cu precădere spațiului ex-URSS, pe care o numim autonomie geopolitică. O numim așa pentru a nu crea confuzii și a o putea distinge de alte expresii autonomiste din interiorul Europei sau din alte părți. Când vorbim despre Găgăuzia (dar și despre alte „autonomii” din fostul spațiu sovietic), despre aceste forme speciale de „autonomie” trebuie să vorbim. Orice comparație cu situații similare din UE riscă să fie manipulatoare.
2. „Limba noastră” e, de fapt, limba lor. La fel și viitorul!
Era firesc, prin urmare, să consemnăm eșecul autonomiei găgăuze, citită prin înțelesul ei european, și, respectiv, succesul ei, citită prin grila autonomiei geopolitice . Cercetările recente din regiune (vezi „Integrarea grupurilor etnice și consolidarea națiunii civice în RM”, IPP, 2012) confirmă cu claritate eșecul. Limba rusă domină total spațiul autonomiei. La nivelul populației găgăuze, 93,6% vorbesc limba rusă, iar 5,2% o înțeleg; 80,8% vorbesc limba găguză și 10,3% o înțeleg. (Abia 11,6% comunică în limba română). În realitate, aparența de bilingvism nu trebuie să înșele pe nimeni. După aproape 20 de ani de autonomie, chiar dacă ne-am fi așteptat ca limba găgăuză să fie mai bine valorificată, aceasta rămâne, în realitate, o limbă muzeală. Conform cercetărilor invocare, limba rusă este predominantă printre tinerii de 18-29 de ani, la populația cu studii superioare, cu statut economic ridicat și cele din mediu urban. Limba găgăuză este vorbită mai ales de către populația de 50 și peste 60 de ani, cu studii medii, săracă și rurală. Și dacă asta nu ar fi dea ajuns, opt din zece respondenți, adică 81,6% din autonomie, preferă ca copiii lor să își facă studiile în limba rusă (5,7% în moldovenească și abia 7,5% în găgăuză). Cum inspirat conchidea cercetarea invocată, regiunea poate fi caracterizată prin „trilingvism anunțat, bilingvism de facto și monolingvism dorit”. Viitorul poate fi pus în aceeași termeni!
3. Rusificarea mediatică e mai puternică azi decât pe vremea URSS-ului
Concluzia este evidentă și vizează, oarecum, întregul spațiu al RM. Nu e cazul aici să revenim la o chestiune mult discutată la Chișinău, respectiv expunerea masivă a populației la spațiul informațional de limbă și expresie rusă. Este o naivitate să crezi că o politică lingvistică și educațională se poate realiza eficace fără o politică a spațiului mediatic. Iar aceasta lipsește în continuare! În Găgăuzia, situația este dezastruoasă. Regiunea este absorbită complet, aproape, în câmpul mediatic al Rusiei (televiziuni, radio, presă scrisă), însă lucrurile nu stau mult mai bine nici în restul republicii, unde prezența masivă și adundentă a mass-mediei rusești reușește să compenseze ceea ce a pierdut limba rusă, după 1989, la nivel instituțional/educațional. Să expui sistematic populația la zeci de canale TV rusești sau dublate în limba rusă, și singura măsură „patriotică” pe care să o iei să fie eliminarea TVR1 de pe antene – iată viziunea geopolitică care a prezidat politica mediatică a guvernărilor de la Chișinău, aproape indiferent de culoarea politică (cine afirmă că TVR1 a „revenit” azi în republică nu știe despre ce e vorba). Iar „politica” mediatică a R. Moldova, a cărei victimă principală este Găgăuzia, nu este vina principală a Moscovei, ci a guvernărilor de la Chișinău.
4. Uite Rusia, nu e Rusia. Cine este de vină?
Și revenim acum la Federația Rusă. S-a vădit, după referendumul din Găgăuzia, că statutul ei la nivelul discursului public este același: niciodată blamată de către guvernare, contestată doar de „societatea civilă”. Oficial, așadar, Rusia nu are nicio vină la Comrat. Ceea ce e interesant însă, este că cei care afirmă și critică furibund implicarea Rusiei în referendumul din Găgăuzia, cu mici excepții, nu se simt deloc deranjați că cei de la guvernare nu invocă niciodată Rusia! E ca și cum nu îi irită deloc că ceea ce pentru ei este o evidență, guvernanții se obstinează să nu sesizeze. Iată o mostră din Comunicatul Coaliției de guvernare: „Obiectivul major al forțelor implicate în organizarea acestui referendum ilegal este mult mai larg decât acțiunea din raioanele de sud și țintește destabilizarea situaţiei pe întreg teritoriul Republicii Moldova. În acest context, constatăm că cea mai mare parte din responsabilitatea pentru situaţia creată o poartă Partidul Comuniștilor”. Să fim, deci, liniștiți. Singurii oficiali care greșesc în raport cu R. Modova și viitorul ei, rămân, în continuare, doar cei de la București!
5. Și totuși, de data asta, nu e doar Moscova de vină
Că Rusia are partea ei de implicare, este evident. Ea a creat autonomia geopolitică, cu mâinile elitei de la Chișinău, e drept, și tot ea a activat-o prin vocile și acțiunile de pe teren. Dar ca să înțelegem ce se petrece în stânga Prutului, trebuie să distingem între două tipuri de acțiuni ale Rusiei: unele pentru care Chișinăul are instrumente de contracarare, altele pentru care nu are. Iar referendumul din 2 februarie, spre deosebire de situația emigranților de la Moscova sau chestiunea transnistreană, face parte din prima categorie. Întrebarea cheie, așadar, nu ține de implicarea Moscovei, ci de pasivitatea Chișinăului! Cum se face, de pildă, că deputații din PD și PLDM au votat în unanimitate pentru referendumul din 2 februarie? Cum se face că au făcut propagandă pentru el? Cum se face că un membru al guvernului, bașcanul Găgăuziei, a fost implicat în acțiuni ilegale? Ca să nu mai vorbim de alți oficiali/deputații de la Chișinău… Cum se face că pe deputații din Găgăuzia, unii dintre ei foști, probabil, implicați în numeroasele rețelele de bani (foarte) negri din necontrolata Găgăuzie a anilor 90 – și astăzi oameni de afaceri onorabili – nu i-a deranjat nimeni, niciodată, nici măcar cu o floare, darămite cu o citație? De ce tac instituțiile Chișinăului?
Să spui să doar comuniștii sunt de vină e ridicol, caraghios și periculos. Căci dacă PCRM face jocurile în republică, nepedepsit, indiferent că este la putere sau în opoziție, cum va mai putea să ceară actuala Coaliție voturile electoratului în numele „opririi comuniștilor de a ajunge la putere”? Dacă PCRM face ce vrea și când vrea, „Moldova fără comuniști” devine, de fapt, „Moldova cu comuniști, indiferent de cine guvernează!”.
6. Dodon rămâne „un Voronin în pantaloni scurți”
Vă mai amintiți ziua de 4 noiembrie 2011? Era ziua în care clopotele victoriei sunau pentru coaliția europeană, care urma să se împlinească prin alegerea președintelui. Cu mare pompă, se anunța că Igor Dodon și alți doi camarazi părăseau fracțiunea PCRM și erau gata să voteze șeful statului. Duhul Bruxellesului îl copleșise pe tânărul politician, care, în ciuda comportamentului și declarațiilor anterioare, devenea un prunc neprihănit! Alianța pentru Integrare Europeană – cu excepția PL – jubila și susținea pe la Bruxelles că Igor Dodon este un reformator european fără tăgadă, iar Zinaida Greceanîi – chiar ea! – ar fi un președinte ideal… Asta era în 2011. Și iată-l acum pe Igor Dodon, cel mai iubit dintre europeni, cu ceva vreme în urmă, cum debordează de eurasianism, devenind principalul susținător al referendumurilor pe tot cuprinsul republicii.
În realitate, dincolo de retorică, Igor Dodon a ales un joc extrem de periculos, devenind principal promotor politic al focarelor destabilizatoare. Nici un alt lider de partid nu și-a asumat direct această miză extremă. Fără nicio șansă în PCRM atât timp cât Voronin conduce partidul, liderul socialiștilor pierde, prin asemenea gesturi radicale, și un potențial loc compensator pe listele PD. Igor Dodon s-a detașat în pluton și a ales acum calea lui totul sau nimic, a revoluției (antieuropene) permanente. Cu siguranță, îl vom vedea evoluând frenetic pe scenă și în actul al doilea, numit Transnistria.
Continuarea pe TIMPUL.md
