Miercuri seară. Un grup de flăcăi și fetișcane zgribulesc în spatele cinematografului Dacia. Printre ei se află și subsemnatul. Am venit să o vedem pe Domnișoara Cristina – o ecranizare după nuvela lui Mircea Eliade.
Casierița ridică din umeri supărată: ”nu punem filmul, e prea frig și nu pornim instalația”. Îi spun că sîntem 13. Administratoarea urcă într-un Matiz rozosin și pleacă după operator. ”Fă ce vrei, dar rulează filmul” îi spune ea la telefon autoritar.
”Bine că nu veniți cu lunile, reia casierița nervoasă. Și noi trebuie să plătim bilete din buzunar ca să nu ne pierdem locul de muncă!” Așteptăm. Clădirea moțăie amorțită după care ne înghite pe toți 13 plus operatorul și administratoarea.
Sala e adormită, întunecoasă și rece. În centru ne salută șăgalnic un reșou. Alina scoate o sticlă de pălincă, rețeta locală împotriva tuturor bolilor și beteșigurilor. Începe filmul. O imagine cîrpită se înfățișează pe o parte din ecran. Se aud comentarii și chicoteli.
Jumătate de oră mai tîrziu mă surprind într-o poziție semiaplecată. Se vede că m-a prins atmosfera. După aproape 1 oră imaginea dispare de pe ecran și se aprinde o lumină chioară. ”Imediat schimb bobina” ne strigă operatorul din spate.
Ne dezmorțim. Îi ofer geaca de iarnă vecinei de scaun căreia i-au înghețat picioarele. ”Data viitoare venim cu pături și mănuși”, spune cineva. Fur niște cipsuri de la János și niște suc de la Andrei. Filmul reîncepe și realizez că în pofida frigului și a condițiilor precare, experința e una pozitivă.
După o sută și ceva de minute ne ridicăm și ne îndreptăm înfrigurați spre ieșire unde ne salută prima ninsoare din acest an. ”Să veniți și săptămîna viitoare” ne strigă casierița. ”Neapărat”, îi răspunde cineva închizînd ușa cinematografului care era cîndva unul din cele mai vizitate locuri din oraș.
Sursă foto