RETRO, DESPRE ÎNCEPUTURILE FUTURISMULUI

Zilele acestea, am prezentat unei reviste amplul eseu despre două vizite în Rusia ale lui Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul futurismului italian, dar şi european. Prezint aici câteva secvenţe din respectivul eseu, iar la apariţia lui în presă voi reveni cu textul integral.

ACUM 100 DE ANI, MARINETTI VIZITA RUSIA
În toamna anului 1942, Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul futurismului italian, dar şi european, soseşte pe Frontul de la Stalingrad pentru a inspecta Armata a 4-a a ţării sale, prinsă în conflagraţia mondială. Avea 62 de ani şi era secretarul Academiei Italiene, el, cel care, în manifestele de juneţe, înfiera această instituţie drept ceva depăşit, elitist-împăunată, neactuală: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi…” (punctul 8 din „Manifestul futurismului”, 1909). După ce declară clericalismului catolic că însuşi Isus Hristos a fost un futurist, în 1929 Marinetti acceptă propunerea (duce)lui Musolini să devină membru al Academiei, chiar dacă detesta academicienii. Prin urmare, la acest punct-convingere cedase, îmbrăcând roba nemuritorilor, pe care, provizoriu, o schimbase pe uniforma militară. S-au păstrat mai multe imagini ale lui Marinetti din Rusia – citindu-şi versurile într-un vagon de tren, în izbe ţărăneşti, printre ruşii cu care discuta. Da, pe Frontul de la Stalingrad venise apologetul războiului. Să ne amintim şi alte postulate din „Manifestul futurismului”, publicat în 1909 în cotidianul francez „Le Figaro”:„1. Noi vrem să cântăm dragostea pentru primejdie, obişnuinţa energiei şi a curajului.              2. Curajul, îndrăzneala, rebeliunea vor fi elementele esenţiale ale poeziei noastre. (…)7. Nu există frumuseţe decât în luptă. Nicio operă fără caracter agresiv nu poate fi o capodoperă. Poezia trebuie concepută ca un asalt violent împotriva forţelor necunoscute. (…)9. Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii, militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor, ideile frumoase pentru care se moare…”
Marinetti, în drum spre Rusia, citeşte versuri în vagonul de tren
………………………………..  Aşadar, în ianuarie 1914, Filippto Tomasso Marinetti soseşte în Rusia, de aici încolo evenimentul amplificându-se şi având o rezonanţă socio-culturală incredibilă. De cum italianul  coboară pe peronul gării Aleksandrovskaia din Moscova, o parte a presei exultă: „Chiar de la prima privire el predispune la simpatie. O faţă energică, vie, extrem de frumoasă. Ochii săi negri şi adânci privesc ironic şi vioi interlocutorul. Marinetti este plin de foc, arde tot; e vâlvătaie. Mişcări impulsive, iuţi. În timp ce Tasteven îl salută, el se întoarce mereu dintr-o parte în alta, priveşte publicul, soarbe feţele celor din preajmă (…)– Sunt bucuros să vin în Rusia… Despre Rusia aveam o părere deformată cu desăvârşire. Credeam că o să ajung într-o ţară a zăpezilor, însă acum văd că aceasta e un vulcan acoperit de un strat subţire de cenuşă, gata-gata să erupă…”
Membru al Academiei Italiene
Marinetti sosea în vizită la invitaţia lui Nikolai Kulbin, considerat ideologul principal al futurismului rus, iar presa încerca să pregătească terenul pentru acest eveniment, să iniţieze cititorul în specificul său. Astfel, ziarul moscovit „Nov’” („Noutatea”) publica articolul lui P. Kojevnikov „Futurismul italian (Cu ocazia vizitei lui Marinetti)”, din care reţinem: „Conform definiţiei lui Marinetti, futurismul tinde spre crearea unei arte care ar răspunde noii sensibilităţi în schimbare a omului contemporan, generate de descoperirile ştiinţifice şi de ampla comunicare mondială (telefonul, telegraful, marele ziar – „sinteza unei zile universale” ş. a.)… O privirea optimistă a lucrurilor, care înainte erau luate drept pesimiste, – acesta ar fi elementul pozitiv, pe care l-a adus înainte de toate în literatură futurismul”.Însă mai mulţi futurişti ruşi nici pe departe nu împărtăşeau entuziasmul colegului lor Kulbin, generat de apropiatul turneu al protagonistului apenin, declanşând în presă o polemică acerbă. În cartea sa de memorii „Arcaşul cu un ochi şi jumătate”, petersburghezul Benedikt Livşiţ scrie cu evidentă intenţie de a aplatiza importanţa vizitei lui Marinetti că, la acea vreme, în Moscova, care încă nu devenisecapitala Rusiei, nu se afla nimeni dintre futuriştii ruşi, cei mai celebri dintre aceştia, David Burlik (supranumit tatăl futurismul rus), Vasili Kamenski şi Vladimir Maiakovski, aflându-se într-un turneu literar (lecturi, prelegeri) prin  sudul imperiului. Implicit, parcă ar fi fost şi o sfidare amicală (cu voit efect invers) a lui Vadim Şerşenevici care, în foiletonul „Utopia”, îşi imaginează o situaţie în care, căzând de comun acord, toate publicaţiile din Rusia ar fi decis să nu scrie absolut nimic despre futurism, pe care însuşi Şerşenevici îl botezase drept  „futuropitaiuşciesea” – futurovor, prin analogie cu: carnivor. Iar altcineva opină că futurismul nu ar fi decât „o fiară de speriat lumea”. Iată un extras din acel foileton: „Futuriştii vor vedea că despre ei nu scrie nimeni şi vor înceta să se mai maimuţărească şi să o dea în bufonerie! Pe prima pagină al fiecărui număr de ziar să se dea cu litere mari, cursiv: Noi nu scriem din principiu despre futurişti. Noi suntem Plenipotenţiarii Membri ai Cooperaţiei de Muncă din Rusia a Trecerii sub Tăcere a Futurismului în Presa Periodică”. Iar unul dintre pictorii ce avea să ajungă celebri, Mihail Larionov, spunea într-un interviu din „Vecernie izvestia” („Noutăţile serii”): „Noi le vom organiza o întâmpinare solemnă. La prelegeri va veni fiecare dintre cei cărora le este scump futurismul ca principiul al eternei muşcări înainte, şi vom arunca în acest renegat cu ouă clocite, îl vom scălda în lapte acru! Să afle dânsul că Rusia nu înseamnă Italia, că ea ştie să se răzbune pe trădători”. Cu alte cuvine, Larionov, ca fondator al curentului lucistîn pictură, nu era contra futurismului, ci contra celor care nu ar sta, credea el, fermi pe poziţiile avangardismului înnoitor. Pe Larionov îl susţinea soţia şi colega sa întru lucism, pictoriţa Natalia Gonciarova, care, la întrebarea reporterului aceluiaşi ziar, dacă va merge să-l întâmpine pe Marinetti, spuse: „Acest subiect nu mă interesează”.
Este curios că în apărarea teribilistului oaspete italian vine un alt viitor mare pictor, Kazimir Malevici, el fiind unul din cei doi reprezentanţi ai futurismului rus (celălalt era poetul Vadim Şerşenevici) care l-au întâmpinat pe Marinetti la gară. Ba unora li se crease impresia că futurismul autentic este doar cel lansat şi propagat de Marinetti, pe când cei care în Rusia se declarau fie, europeneşte, futurişti, fie, autohton, budetleni, nu ar fi decât nişte simulacre, nişte nedumeriri, precum reieşea şi dintr-un articol al lui Kornei Ciukovski (revista „Şipovnik” –  „Măceşul”): „Este clar că, în esenţă, futurismul nostru nu e decât un anti-futurism (…) Să fărâme, să nimicească, să demoleze, pentru ca el însuşi să moară sub dărâmături – probabil asta crede că i-ar fi misiunea”; „Cu câtă uimire ar privi la ei (futuriştii ruşi – n.m.) Marinetti, distrugătorul Paraliziei şi Podagrei, poetul-foc de artificii, poetul-mitralieră!” Concluzia… nepatriotică a lui Ciukovski e că cei din Rusia „doar în derâdere pot fi numiţi futurişti”.………………………………….
Marinetti discutând cu ruşii de rând
O altă versiune susţine că în toamna anului 1942 fondatorul/ declanşatorul futurismului italian soseşte pe Frontul de la Stalingradpentru a inspecta Armata a 4-a a ţării sale, dar şi într-un  turneu cu genericul „Poesia armata”, celebrând forţele beligerante ale Axei.Cu şase ani în urmă, fusese voluntar în războiul din Etiopia (1936), experienţele sale de pe front fiind povestite în „Il poema della Divisione «28 otobre»” (1937).Experienţa acestei a doua vizite în Rusia aveau să aibă consecinţe fatale. După ce, la sfârşitul anului 1942, se întoarce, obosit şi bolnav, în Italia, Marinneti mai scrie unele opere cu caracter memorialistic, printre care „La grande Milano tradizionale e futurista”.
În ridvorul unei izbe ruseşti
În septembrie 1944, la Veneţia, pe când se afla în convalescenţă după o operaţie impusă de oboseala cauzată de condiţiile de pe front, el i-a dat pictorului şi scriitorului futurist Giovanni Acquaviva (1900–1972) ultimul său manifest, intitulat „La Patriarte” [probabil, cu aluzia la „La Pariarca” (Patriarhul)], în care pleda pentru înnoirea artei prin sinteze expresive. În octombrie 1944, se stabileşte la Bellagio di Como, unde este numit responsabil de păstrarea arhivei Academiei Italiene, care fusese dizolvată. La 2 decembrie 1944, în Hotelul Excelsior, suferă un atac de cord, cu câteva clipe înainte scriindu-şi ultima pagină din viaţă „Quarto d'ora di poesia della X Mas” („Un sfert de oră din poezia lui X Mas”). Peste trei zile, la Milano, i-au fost organizate funeralii de stat, decretate de Mussolini, slujba de pomenire având loc la Biserica SfântulMormânt cu participare multor cetăţeni, în pofida fricii faţă de frecventele bombardamente anglo-americane.
În fine, experienţa de pe frontul rusesc este oglindită în naraţiunea-romanţă postumă „Originalità russa di masse distanze radiocuori” (titlu futurist dificil de tradus; poate – „Originalitatea rusă a masei radiocardiace”?), considerată „una pagina importante alla conoscenza di una delle figure più significative dell’avanguardia letteraria europea”. Despre această operă marinettiană nu s-a ştiut până în anul 1996, când a fost descoperită în arhivele Universităţii americane din Yale care procurase manuscrisul la sfârşitul anilor ’70 după moartea văduvei scriitorului, Benedetta Cappa. În variantă tipărită, romanul are 150 de pagini.