…aș vrea să cred că o dată cu vîrsta devenim mai înțelepți, și cum mintea mea nebună și nemulțumită caută sens și plusuri în toate…încerc să le găsesc și în această frază… dar nu le găsesc. Dacă e să deduc direct, ar însemna că la bătrînețe voi acumula maximul, dar ce să fac atunci cu el?! să colind prin amintiri și să-mi fac evaluări? să mă amuz de neputința mea de a întreprinde ceva mai corect la momentul cuvenit?…dacă sincer mi-e de-ajuns să cred că am să mă pot retrage din rîndul candidaților oferitori de sfaturi, și să exclam
că se merită să le faci pe toate cu mintea proprie, fără abateri la experiențe străine care parcă ar stîrni rădăcini comune. Fiecare vîrstă are propriile încercări, propriile vise, propriile viitoarele experiențe și oricare urme nu am călca, oricare formulă nu am aplica, finalul va fi individual la fiecare în parte, pentru că în timpul cînd învățăm să ne luptăm cu lucruri mari și evidente, viața ne scoate în cale detalii mici… mici, dar multe…
Da, mai am și momente din acestea. Deși sunt mereu veselă și optimistă ”pînă la lacrimi mi-e dragă viața”, obișnuiesc, am de fapt în singe mania asta de a găsi plusuri (sau cel puțin a căuta) în toate, și apoi mă răcoresc cu cîte un moment cînd mă doboară oboseala, prea lung îmi pare drumul către vis, prea puțină vreme pentru a le reuși pe toate și parcă ieri aproape îl atingeam cu mîina, iar astăzi abia de-l văd în zare.
Mă simt dezarmată în fața propriului egou, și mă lasă fără replică întrebarea retorică, cum o urmă mică de îndoială are curajul de a se pune la cîntar cu atîtea eforturi care sunt puternic înrădăcinate pe picioare?
… sunt sigură că nu ai înțeles nimic din ceea ce am vrut să spun…dar stai fără grijă, vei înțelege într-o zi.
că se merită să le faci pe toate cu mintea proprie, fără abateri la experiențe străine care parcă ar stîrni rădăcini comune. Fiecare vîrstă are propriile încercări, propriile vise, propriile viitoarele experiențe și oricare urme nu am călca, oricare formulă nu am aplica, finalul va fi individual la fiecare în parte, pentru că în timpul cînd învățăm să ne luptăm cu lucruri mari și evidente, viața ne scoate în cale detalii mici… mici, dar multe…
Da, mai am și momente din acestea. Deși sunt mereu veselă și optimistă ”pînă la lacrimi mi-e dragă viața”, obișnuiesc, am de fapt în singe mania asta de a găsi plusuri (sau cel puțin a căuta) în toate, și apoi mă răcoresc cu cîte un moment cînd mă doboară oboseala, prea lung îmi pare drumul către vis, prea puțină vreme pentru a le reuși pe toate și parcă ieri aproape îl atingeam cu mîina, iar astăzi abia de-l văd în zare.
Mă simt dezarmată în fața propriului egou, și mă lasă fără replică întrebarea retorică, cum o urmă mică de îndoială are curajul de a se pune la cîntar cu atîtea eforturi care sunt puternic înrădăcinate pe picioare?
… sunt sigură că nu ai înțeles nimic din ceea ce am vrut să spun…dar stai fără grijă, vei înțelege într-o zi.