Poții să iți creezi iluzii în care să crezi cu o sfințenie personală, dar până când?
Poți să iți construiești cele mai europene castele de nisip, dar până unde?
Poți să crezi că esti altfel decat esti cu adevarat, dar pâna la cine?
***
Și iarna iarași revine în viața ta, aratându-ți cu o cruzime și o glacilitate umană toate imperfecțiunile, pe care credeai că soarele le-a topit. Toate culorile exotice și perfecte, pe care le-ai adaugat în tabolul vieții tale, deodată au pălit și au devenit real de palide și naturale. Ți-ai construit o credință personală bazată pe iluzii, și nu pe gleblele, incasate de la viața. Păcat, greblele sunt mai utile, cu ele măcăr îți pot face ordine în propria grădina, pe care ți-o dorești a fi paradisiacă….
Totul are o limită, până și împărțiile, cât de puternice nu ar fi ele. Poți să pretinzi că înalți un castel din nisip, atunci când tu de fapt construiești din noroi. Poți să pretinză că o faci altfel, pe când de fapt tu nu te poți rupe de codul înradacinat și transmis. Poți să construiești, dar tot ce vei reuși va fi un puzzle, iar marea va veni și își va lua bucată cu bucată, până cand vei înțelege că nisipul curge, la fel de repede ca și timpul. Și poate, trebuie să construiești o fortăreață din propriile acceptări și idei?
Poți să crezi că ești altfel, dar pâna la cine? Pâna la tine, până la sufletul tău nud, până la fața ta fără măști, care se uită la tine din oglindă, până la gandurile tale care te înconjoară odată ramas cu ele singur, pâna la viața ta reală – cea fără automăgiri, fără fapte mărețe și demonstrative, fără teatru ieften.
***
De viața și lumea ta nu poți fugi, iar de tine nici atât.
Fugi, baby,fugi, dar spre tine….
