Umblai prin lume cu ochelarii cu ramă albă și lentile roz. Ei aveau “darul” să tranforme chiar și cel mai intens negru într-un gri, care sub 
lumina puternică a sorelui devenea un argintiu sclipitor.
Niciodată nu ai putut să simți decât partea bună a lucrurilor. Partea cealaltă rămânea într-o zonă obscură și nevăzută de ochiul sufletului tău.
Veneai în viața altora ca o lumină deschisă și puternică, atât de puternică încăt nici nu simțeai oamenii limitați și închiși din viața ta.
Pănă…
când îți pierdeai ochelarii și vedeai abisul din intensitate negrului,
când viața te impunea să ai curajul să vezi jumătatea obscură și negativă a lucrurilor,
când oamenii limitați și închiși începeau să-ți închidă și să-ți limiteze orizontul și energia vieții.
Iar în toate aceste momente naivitatea pozitivismului din tine trecea printr-o încercare dură – a fi sau a nu fi ? și poate totuși a fi vigilența realismului?!
