Victor Lupan, Leo Butnaru, Paul Goma, Em. Galaicu-Păun, septembrie 1996, FranţaPaul GOMA: MI-A CĂZUT CARTEA DE ISTORIE ÎN CAP ÎNCĂ DE CÂND ERAM DE CINCI ANI
În dimineaţa de 17 septembrie a.c. (1996), peste o sută de călători umplură avionul Agenţiei „Air Moldova”, avion care, de obicei, poartă spre Franţa şi înapoi cam 8-10, cel mult 15 călători, în fiecare zi de marţi a săptămânii. Benefica şi, consider, reciproc rentabila excepţie, s-a datorat Festivalului Est-Vest, care anul curent a fost consacrat integral Republicii Moldova şi care s-a desfăşurat în oraşul Die din departamentul Drôme. În cadrul acestei manifestări cu caracter complex, între 17-29 septembrie participanţii - amfitrionii şi oaspeţii - şi-au derulat un periplu emotiv şi cognitiv între arta populară, artizanat, artele scenice, arta vieţuirii şi convieţuirii într-o Europă aflată în plină schimbare, sperăm - spre bine.Fiecare a parcurs respectivul traseu în felul său. Subsemnatul, în calitatea sa de invitat la al 4-lea Salon de Carte din Europa Centrală şi Orientală, care s-a ţinut în cadrul Festivalului diez (ce rezonanţă muzicală: diez!), şi încă în inevitabila sa postură de reporter fidel, a avut ocazia să întâlnească mai multe personalităţi, una dintre care a fost remarcabilul scriitor şi om de curaj Paul Goma, care este protagonistul dialogului ce urmează.L.B.
Leo Butnaru: – Stimate domnule Paul Goma, aţi trecut prin realităţi extrem de dure, antiumane. Le-aţi redat în mai toate cărţile pe care le-aţi scris. Să sperăm că acele nenorociri sunt ireversibile. Dar oare nu vă gândiţi că, peste un anumit timp, avatarurile respective ar putea fi luate, de cei mai tineri, drept fabulaţii, drept nişte legende, nişte basme înfricoşătoare?Paul Goma:– Ca să fiu sincer, puţin îmi pasă ce o să creadă cititorii despre faptul că sunt adevărate sau neadevărate faptele pe care le narez. Asta e la latitudinea fiecărui cititor. Eu am povestit. Într-adevăr, fiindcă eu ca prozator sunt un povestitor. Eu nu sunt un textualist. Eu detest jocul de-a textul, considerând că romanul este povestirea unei istorii. Şi dacă cumva vreun cititor cândva va pune la îndoială veridicitatea faptelor, împrejurărilor narate de mine, e treaba lui. Eu m-am străduit să fac adevăruri credibile, pentru că în prozele mele e o mare parte de adevăr, de istorie adevărată. Adică chiar aşa s-a întâmplat. Dar mai este o parte care ar fi putut să se întâmple. Ei, aicea, în această „ar fi putut să se întâmple”, este sau nu este îndemânarea povestitorului, pentru că e foarte uşor să fotografiezi cu cuvinte o întâmplare. Dar aceasta nu dă decât o fotografie. În acelaşi timp e foarte uşor, mai ales pentru scriitorii români - vorbesc de scriitorii români de la Bucureşti - să imagineze întâmplări. De altfel, ei din asta au trăit: din inventarea unor întâmplări cât mai rupte de realitate. Adică ţara ardea şi ei se pieptănau. Oamenii mureau de foame, de frig, de frică şi aşa mai departe, iar scriitorul român scria despre nimic în texte.– Rămâneţi fidel binecunoscutului dvs. stil acut polemic cu confraţii din ţară.– Eu nu sunt terorist dictator în sensul că pretind de la toată lumea să scrie cum scriu eu. Doamne fereşte, ar fi şi plicticos. Dar pretind ca scriitorul să fie aşa cum cred ruşii că trebuie să fie scriitorul şi nu cum cred românii că trebuie să fie un scriitor. Ruşii cred încă de la decabrişti că scriitorii trebuie să fie purtătorii de cuvânt - poate că e un termen uzat - despre ceea ce oamenii care n-au voce, n-au glas, n-au putere să se exprime nu pot s-o facă. Scriitorul s-o facă în numele lor. Bineînţeles, nu doar prin acţiuni politice şi manifeste morale, ci şi prin opere literare. Asta au făcut-o marii ruşi de când se ştiu şi de asta sunt foarte mari, orice ar crede unii români de-ai noştri. Şi de aceasta unii dintr-ai noştri nu părăsesc această meschinărie, nimicnicie aproape, pentru că ei cred că pot să facă artă în aer, în stare de levitaţie, de imponderabilitate.– Unii chiar pedalează pe noţiunea de levitaţie în textele lor, crezând că aceasta este o chestiune foarte modernă şi la modă.– Nu, acolo au fost sinceri. Au simţit starea în care de fapt se aflau ei.– Neaflându-se, încerc să adaug.– Dar să-i lăsăm deoparte. O să revenim, o să revenim.– Sigur.– Deci din punctul de vedere al faptelor brute (eu am spus-o de mai multe ori şi acuma nu fac decât să repet) mie mi-a căzut cartea de istorie în cap. Încă e când eram de cinci ani. Din 1940. Ce să fac? Aşa s-a întâmplat. Ca refugiat basarabean în România, care era şi ţara mea, dar în care am fost primit ca un străin, ca celălalt - „Tu de unde eşti, măi? Tu nu eşti de-al nostru”.
– Credeţi că această întrebare de suspiciune ne caracterizează fundamental?– Ea nu e doar a românilor. Apare la toate civilizaţiile rurale. Fiindcă ţăranul este mefient, neîncrezător faţă de cel din satul vecin, domnule. Dar faţă de cel dintr-o provincie îndepărtată?! Asta este civilizaţia agrară.– În care fiecare pentru celălalt ar fi un duşman potenţial?– Da. Adică tot ce e necunoscut poate să fie periculos. Poate să-mi ia pâinea de la gură.– La urma urmei, de ce să mai aibă bietul sătean o problemă în plus de rezolvat, o fi aşa, o fi altfel? I-i lene să chibzuiască.– Dar în cazul nostru venea o chestie concretă, politică. Noi am avut şi o neşansă. Fiindcă părinţii mei erau învăţători de ţară în Basarabia, au fost transferaţi în sate ardeleneşti. Şi partea de neşansă a fost următoarea: când noi povesteam ce ni s-a întâmplat sub bolşevici, din partea cruzimii lor - în primul rând că am fost nevoiţi să ne părăsim casele şi să venim pe capul altora; că au închis bisericile, că-i obligă pe oameni să mănânce de la cazan, colectivizându-i adică, sau că-i bagă în puşcării - ei, ardelenii, ne priveau cu mare mefienţă. De ce? Foarte simplu: pentru că noi îi vorbeam de rău pe ruşi. Or ei îi aşteptau pe ruşi să vină şi să le dea Ardealul de Nord, care se afla încă sub unguri. Simplă politică. Deci erau oameni care făcuseră războiul, trecuseră prin Transnistria, ajunseseră până la Stalingrad şi văzuseră urmările kolhozului şi cunoscuseră urmările terorii staliniste. Dar spuneau: „Apăi o hi cum zâşi dumneata, da nu se ştie”. Bineînţeles, ţăranul e păstrător, fiindcă e conservator. E închistat în ale lui. Dacă spun că e reacţionar, nu e o insultă. Da, în sensul de reacţionar, ţăranul nu poate fi mişcat să-şi schimbe obişnuinţele. De aia acuma e foarte greu să-i scoţi din cap kolhozul şi sistemul kolhoznic; sistemul economic şi mental.– Maestre Goma...– Ei lasă, nu-mi zice maestre.– Bun. Domnule Goma sau stimate...– Nu, scurt: Paul Goma.– Paul Goma? Iată, îmi spuneţi ceea ce-mi spuneţi, lucruri dramatice, dureroase. Dar v-aţi gândit, Paul Goma, cum ar recepta această opinie despre români un ţăran, foarte conservator şi chiar reacţionar, basarabean? Să zică mai apoi: ce umblaţi voi cu românii iştia ai voştri, că până şi orheianul nostru celebru Paul Goma a spus că ei sunt cutare şi cutare?! Cam periculoase interpretările pe care le-am înregistrat până la acest moment...– Eu am făcut deja experienţa asta, în primele texte pe care le-am trimis acolo. Unii le-au folosit pe o latură şi alţii pe altă latură. Adică romanul meu Din calidor e o unitate: are şi umbre, şi lumini. Eu am făcut ceea ce ştiu că e adevărat. Adică, vorbind şi de latura rea, care este minoritară, a românilor - românii aroganţi. La noi au venit cei pedepsiţi în Vechiul Regat; cei care erau ultimii din casă. Cei mai răi, cei mai păcătoşi au venit în Basarabia şi s-au purtat ca nişe colonizatori.– Sigur, din nefericire, şi istorică nefericire, s-a făcut o greşeală enormă.– Enormă. Asta a fost o chestie - cum să spun? - de la cap, de concepţie guvernamentală. Ei, unii dintre basarabeni, care sunt antiunionişti, au folosit textele mele ca să bage în faţă umbrele: „Uite până şi Goma scrie că românul este nu ştiu ce”. Alţii au folosit lumina, atât cât este şi cu adevărat este. Ce să fac? Sunt folosibil. Nu sunt vandabil, cum a spus Valeriu... cum îl cheamă?– Matei.– Matei. Că Goma nu e vandabil, deci nu-l publicăm.– V-a spus-o Dumneavoastră?– Nu, i-a spus-o lui Chiriţă, căruia acum patru ani îi dădusem nişte manuscrise pentru Editura „Hyperion”. Bun. Să lăsăm asta. Eu ştiu că nu sunt vandabil, dar folosibil sunt. Ştiu că s-au folosit mulţi de mine ca în jocul de-a capra. Cunoaşteţi jocul?– Cum să nu!– Unul se aşează înclinat şi alţii sar peste el. Dar se schimbă. Ei, eu nu, eu am fost totdeauna capra. Peste mine au sărit toţi.– Aveţi necurmata tendinţă de a generaliza. De multe ori spuneţi: toţi.– Bine, nu toţi, ci foarte mulţi. Şi cei care au vrut paşaport, când eram în România. Veneau doar şi ziceau: „Te rog să te plimbi cinci minte cu mine pe stradă”. Că dacă vedea securitatea că se plimbă cu mine, imediat îl chema şi-i dădea paşaport, ca să tacă din gură.– Sau să nu semneze acea drastică scrisoare.– Aşa au făcut după aceea unii care au venit aici, în Occident, şi au vrut să obţină azil politic, mă rugau: „Domnule, dă-mi o referinţă. Chiar dacă nu e adevărat, dar - nu? - oameni suntem”. Şi-am dat referinţe. Nu false, ci doar nu foarte adevărate. Că omul a rezistat, că a fost anti, că... Deci eu am fost mereu capra. Iar astăzi sunt nevoit să legitimez, să spun că eu n-am fost singur doar cu Negoiţescu, ci au mai fost şi alţi scriitori care erau cu noi. E adevărat că n-au chiar venit, n-au chiar semnat, dar că erau cu sufletul lângă mine. Deci ei rezistau împotriva bolşevismului.– Un nevoit procedeu de a doza şi explica un posibil curaj. Un curaj anonim.– Adică, ei au luptat împotriva bolşevismului prin cultură. Aicea m-am oprit. Fiindcă cei care îmi solicitau asemenea referinţe nu erau doar pasivi, ci erau activi împotriva noastră. Erau membri ai Consiliului Uniunii Scriitorilor, care au votat şi darea mea afară din slujbă, şi darea mea afară din Uniune, şi, mă rog, judecarea mea ca bandit şi ca trădător de patrie.În sfârşit, şi răbdarea mea avea o limită.– Am vorbit despre cele două versante de „folosibilitate” a lui Paul Goma: unii contra românilor, ceilalţi căutând argumente de natură categoric opusă. Dar, Paul Goma, aţi încercat să găsiţi şi să puneţi în lumină şi anumite calităţi ale românilor?– A, cum să nu?! Restul sunt calităţi. În afara defectelor care sar în ochi, pentru că românul se aşteaptă să-şi vadă un portret retuşat, à la fotograf, când era el mire.– Să arate bine şi, dacă e posibil, foarte bine sau excelent.– Să arate bine şi impersonal. Nu, restul sunt calităţi.– Spre exemplu. – Una dintre ele, şi asta se referă şi la basarabeni, şi mă gândesc la ei mai ales, este extraordinara capacitatea de regenerare şi aceasta va fi capitală şi în prezenta perioadă teribilă pe care o traversează oamenii noştri. Eu cred în miracole, am mai spus. Cum în poezie a fost un miracol, după noaptea stalinistă, la noi, care a durat mai puţin decât în Rusia, dar n-a fost mai puţin dură. Deci după noaptea stalinistă în literatură, când nimic din marea poezie nu era permis să se ştie, când nu puteai nici să rosteşti nume, cum ar fi fost cel al lui Arghezi, pentru care Grigurcu a fost dat afară din facultate, ş.a.m.d. Au răsărit din nimic... dar nu din nimic, e totuşi ca din nimic – au ieşit Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Păunescu, în perioada sa bună. Ei, de unde au ieşit ei? Că n-au ieşit din Beniuc. Şi n-au ieşit din Maria Banuş. Că nici din A. Toma.– Din cultura română.– Din cultura română care... Uite că suntem la Die, care este o zonă alpină cu râuri subterane. Vezi pe o vale, mai ales pe unde ne ducem noi, şi vezi că-i seacă. Ce s-a întâmplat? Ei nu, nu e seacă, râul a coborât în subterană şi răzbate în altă parte. Şi când iese, ţi se pare miraculos. Şi eu cred în asemenea miracole. Atuncea, în literatură, a fost şi chestie de timp. Cât să fi durat acea noapte? Însă eu, care am făcut puşcărie şi care am şi observat-o, ştiu un lucru. Ca să treci prin probele astea înfricoşătoare îţi trebuie două condiţii. Prima e să fii tânăr. Când eşti tânăr, eşti şi moral. Adică te ţii drept.– Ai forţe care îţi lasă deschisă perspectiva, nu-ţi face imposibile şansele de viitor.– Dar când eşti bătrân, eşti mai aproape de moarte şi te bântuie frica: „Vai de mine, dacă mor, dacă mă ucid!”.– Cât mi-a mai rămas?– Cât mi-a mai rămas. Deci erau conflictele morale dintre noi, tinerii, şi bătrânii, în puşcărie. Noi îi acuzam de trădare, de pactizare cu duşmanul. Şi ei nu ştiau să explice chestiunea aceasta. Oricât de deştepţi erau, nu ştiau.– Acuma, probabil îi înţelegeţi mai bine.– Nu, nu, că-i înţelegeam şi atunci. Dar ei nu erau capabili să se înţeleagă pe ei înşişi.– Presupun că lui Paul Goma, care e atât de meticulos în analizele sale, până la o cruzime realistă de meticulos, presupun deci că nu i-ar plăcea miturile, basmele.– Basmele? Basmele îmi plac. Şi eu scriu basme. Cărţile mele sunt organizate după schemele basmelor. Ca şi cum ar fi în interiorul unui mit. Însă în momentul în care un mit sau un basm este făcut ca să mă îndepărteze pe mine - nu zic de misiunea mea, că mie nu-mi plac cuvintele mari -, să mă îndepărteze de treaba mea; nici chiar datorie nu spun. Eu am o treabă de făcut...– Din care motiv operaţi cu termeni atât de „joşi”, de modeşti în semnificaţiile şi nuanţele pe care le exprimă şi, deci, pe care doriţi să le exprimaţi?– Fiindcă m-am săturat. Mai ales în limba română nu merge, de pildă, termenul „operă”, decât la cei morţi, la clasici. Şi nu pot să-l aud pe Breban vorbind despre - citez acuma, pun ghilimele - „opera mea”. E adevărat că el e ardelean şi ardelenii au mari dificultăţi în limba română. Grave dificultăţi.– Din câte îmi aduc aminte, Nicolae Breban nu s-a sfiit să recunoască el însuşi că limba română curentă a însuşit-o abia după câţiva ani de viaţă în Bucureşti.– Da asta nu e rău. Dar chestia cu „opera” nu merge. Nu-i şede bine cuiva să vorbească despre propria lui operă. Nu-i scris undeva că se interzice aşa ceva. Dar nu şede bine. Poate să vorbească: romanul meu, scrierea mea, textul meu, cartea mea, arta mea sau lucrarea mea. Dar „opera mea” nu poţi să spui, fiindcă un om nu poate vorbi despre destinul lui.– Dar despre „creaţia mea” se poate vorbi?– Şi asta deja sună nefiresc, deocheat.– Din motivul că creatura, omul, s-ar cere în concurenţă cu Creatorul, cu Dumnezeu, probabil.– Dar, mă rog, ei nu au decât să folosească, nimeni nu le interzice. Mie însă nu-mi sună bine. Eu am ureche de muzician. Am avut şi studii de compoziţie. La un moment dat înclinam să fac studii serioase şi să mă înscriu la conservator. Să termin clasa de compoziţie. Nu s-a întâmplat, să zicem, din motive obiective. Nu s-a putut. Eu nu ştiu acuma dacă nu mi-am fabricat nişte argumente postfestum, să zic: n-am vrut eu să fac chestia asta. Oricum, din această nefacere a muzicii eu am muls ţâţa de lapte şi am scris o carte întreagă.– Sabina. Ştiu din auzite, din citite, doar.– Cartea care, printre altele, este şi o comparaţie între muzică şi literatură. Şi era o comparaţie văzută de ochii unui adolescent. Termenii sunt aproximativi şi poetizaţi. Nu sunt termeni ştiinţifici, filosofici fermi. Nu. Zicea el, protagonistul, că muzica, fiind suma artelor - literatura eu n-o consider artă, ci e literatură, e cuvânt care vine din altă parte, vine de la Dumnezeu, vine de la Cuvânt, pe când artele lucrează cu categorii care sunt indiferente la morală. În pictură, culoare, roşul sau albul, sau bleul, sau pestriţul nu pot fi nici bune, nici rele. Sunt culori. Frumoase, bine asortate sau rău plasate. Sau sunetele. Nu sunt nici bune, nici rele. Însă în cazul cuvântului lucrurile stau altfel. Scriitorul nu e artist. Scriitorul e scriitor. El nu are nevoie să spună: arta scrisului. Există arta pantofăriei, arta cofetăriei. Bineînţeles, scrisul vine de la Dumnezeu, nu? Cum se spune în primele rânduri din Biblie: „La început era cuvântul”. Deci este vorba de o origine sacră. Şi atunci, cel care se apucă să fie scriitor trebuie să procedeze ca ruşii - să cinstească cuvântul. Adică să nu-l bălăcărească.– Dar americanii nu cinstesc cuvântul?– Ba da. Însă ei au o altă cultură, una multiprotestantă. Dar noi acuma vorbim numai de români.– Şi, uneori, de ruşi.– Da, vorbim de români în comparaţie cu ruşii, pentru că mereu românii scriitori se contrapun ruşilor.– De ce s-ar contrapune? Nu e obligatoriu.– Bun. E mult de explicat. Poate că revenim. Dar ziceam aşa: că muzica este suma artelor, dar el, adolescentul, a cunoscut o perioadă de împlântare în muzică până la uitare. Nu mai ştia ce se petrece în jurul lui. Şi, pe de o parte, era o protecţie, pentru că evenimentele din jurul lui erau violente, urâte, lumea era tâmpită. În sfârşit, totul era rău. Şi muzica îl proteja. Şi, în acelaşi timp, în momentele în care ieşea din muzică, îşi dădea seama că dacă se mai duce în interiorul muzicii, va pierde contactul cu ceea ce se întâmplă în jur. Or el nu vroia. Erau mulţi care se izolau prin muzică. La noi, zicea el, nu există drogurile, dar există morfina. Adică se ştiau, se găseau efectele morfinei. Despre asta vorbea el. Cu muzica te obişnuieşti. Te duci mereu la ea, te scufunzi în ea. Şi totul e bine. Ţi-i plăcut. Chiar şi tu devii mai deştept. Tu nu eşti mai deştept, pentru că tu eşti secundar muzicii.– E o teză a lui Paul Goma?– Bineînţeles, aceasta e o teză oricând contestabilă, oricine poate s-o facă bucăţele. Dar este teza cărţii mele. Deci, iau cuvântul care este mereu treaz. Sau trebuie să fie mereu treaz. Nu ca în muzică, la auzul căruia stai cu capul înclinat ba pe o parte, ba pe alta, ba pe o pernă; ba stai într-un cot. Da, e plăcut; ce bine e în muzică, ce picant după al doilea pahar cu vin! E bine. Când te doare inima, când te doare piciorul, când te doare capul, când te doare amorul...– ...propriu...– Fie şi amorul propriu sau amorul pentru o femeie care e bună în dragoste ş.a.m.d. Sigur că-ţi vine muzica şi-ţi oblojeşte rănile. Or cu asta am răspuns... nu, n-am răspuns, ci poate doar că am venit cu partea mea de întrebare la povestea cu arta. Deci eu nu consider că literatura este artă. Şi nici măcar datorie. Nu-mi plac cuvintele astea. Dacă vrem să fim scriitori, noi suntem cei care trebuie să ne facem totdeauna treaba noastră, fără să aşteptăm răsplată. Noi nu ne putem compara decât cu preoţii.– Altfel de ce-aţi fi insistat în ale literaturii dacă această ne-artă nu v-ar fi răsplătit într-un fel sau altul?– E o întrebare de rabin, să ştii, la care răspund cu altă întrebare: credeţi că eu trăiesc din literatură? Niciodată n-am trăit din literatură.– Cineva ar putea crede că nu e chiar aşa, cel puţin după ce aţi editat mult în Occident.– Ştiţi de ce? Cât eram în România, aveam cărţi publicate în Occident, însă în ţară lucram cu braţele ca să-mi câştig pâinea cea de toate zilele. Aicea, la fel. Eram director de colecţie, mergeam la congrese, în dreapta, în stânga. Lucram ca zugrav, ca să-mi câştig existenţa.– Nu s-a prea ştiu acest lucru.– La ce i-ar interesa pe alţii cum trăiesc eu? Iar acuma, de şase ani, m-am îmbolnăvit destul de grav. În sfârşit, am avut o mare plictiseală cu inima şi nu mai pot lucra. Deci trăim trei din salariul nevestei mele care e bibliotecară undeva.– Şi dacă tot am vorbit despre muzică, v-aş ruga, Paul Goma, să ne spuneţi ce predilecţii muzicale aveţi.– Îmi plac toate muzicile. Pot să spun că eu sunt un profesionist care nu şi-a făcut profesia. Eu am trăit într-un mediu muzical. Părinţii mei erau învăţători. Învăţătorii totdeauna în perioada ceea erau selectaţi şi prin probă muzicală, care era eliminatorie atunci. La noi în casă totdeauna s-a cântat vocal. Noi eram trei, mama, tata şi cu mine, dar cântam pe şase voci. Ca nişte basarabeni, influenţaţi de muzica polifonică rusească, care basarabeni erau fii de ţărani şi cunoşteau la perfecţie ceea ce cântau ţăranii... Cunoşteau şi chestiile acelea hibride, de tipul Musicescu. Să mă ierte Dumnezeu, dar - iei folclorul, îi pui nişte floricele şi, gata, îl prezinţi drept cântec popular. Da, fiindcă învăţătorimea prin asta s-a ilustrat. Şi după aceea, ceea ce se numeşte muzică clasică, simfonică etc. Evident, sunt foarte sensibil acuma la ceea ce se întâmplă în muzica modernă. Să zicem, populară, adică rock. Rockul este muzica tuturor. Jazul a intrat în clasicitate. Şi - o poveste. Şi aici ar fi bine să ne oprim puţin.– Ne oprim pentru vreo abatere lirică sau nu prea sau pentru ca să vă pun o altă întrebare? – Nu, eu aş fi vrut să vorbesc de muzică din alt unghi de vedere.– Vă rog frumos.– Deci cu copilul meu, care are 20 de ani acuma, bineînţeles că discutăm muzica ce se aude la televizor sau pe care şi-o procură el pe disc, casete. Muzica asta de consum. Şi avem şi astfel de discuţii. Zic aşa: uite, muzica asta pe care o cântă cutare, ce crezi tu, din ce zonă etnică vine? Şi încep deducţiile. Să fie o temă scoţiană? Sau una irlandeză? Sau una bretonă? Şi-i spun aşa: toate muzicile astea, de sub genericul rock, au supt din folclorul anglo-saxon. De ce, domnule, anglo-saxon? Din când în când, mi-aduc aminte de acum 40 sau 50 de ani că americanii au şterpelit melodia românească Sanie cu zurgălăi - era un cântec semiţigănesc - şi l-au prelucrat şi a devenit un cântec mondialmente cunoscut. Dar ce se întâmplă cu noi? Înseamnă că nu suntem dotaţi, pentru că eforturi şi tentative se cunosc. Tentative nu de prelucrare. Nu-mi place cuvântul prelucrare. Că nu ei ceva să prelucrezi. Există. Tu doar vii de undeva. De unde? Vin din poporul român. Poporul român are o muzică, nu? Are o poezie. Nu înseamnă că eu prelucrez folclorul românesc. Nu. Dar eu vin de undeva. La români însă nu se vede nimic chiar când încearcă să transpună o melodie superbă, frumoasă, sublimă, populară, în ceva, hai să-i zicem, cultă, iese o rapsodie de Enescu. Să fim serioşi. N-o să ieşim noi cu Enescu în lume.– Sunteţi cam categoric. Eu sunt de altă părere.– Dar stai, că încă n-am terminat. Recent am auzit la radio un disc care era prezentat foarte elogios, cu teme ungureşti. Disc de rock, de folk. Domnule, jumătate din ele erau teme româneşti. Şi-am zis: uite, să afle românii chestia asta, din nou îi acuză pe unguri că iar le-au furat Ardealul. Dar bine le fac, pentru că ei nu sunt în stare să-şi prezinte ce au. Şi au! Şi din punct de vedere folcloric, tot un ungur, un mare compozitor din secolul ăsta, Bela Barák, compune un concert pentru clarinet pe teme româneşti.– Paul Goma, pare-se că exageraţi totuşi cu posibila reacţie a românilor. Că doar românii nu-i acuză pe evrei că aceştia au preluat pentru imnul Israelului o melodie populară românească. Albanezii la fel îşi filează imnul ţării lor din folclorul românesc. Ce, ar fi trebuit să trâmbiţăm mereu, ca să ştie lumea, că avem o muzică atât de bogată, încât au de unde împrumuta şi alţii?– Nu, românii au ce au cu ungurii. Pentru că încolo li se arată: Băieţi, uitaţi-vă la Transilvania, ca să nu vedeţi Basarabia. Asta este toată chestia, toată politica.– Şi totuşi, ce părere aveţi că un popor străvechi, cu tradiţii milenare, cum sunt izraeliţii, a preluat pentru imnul ţării sale o melodie românească? Sau albanezii, care au procedat aidoma?– De evrei nu ştiu exact.– Vă rog să credeţi că ceea ce am afirmat e sută la sută autentic. Poate să v-o spună orice evreu cât de cât luminat.– Bun. Dar de albanezi ştiu precis. Pentru că Victor Eftimiu, albanez de origine, dar devenit scriitor român, era autorul textului acelui imn. Aşadar, e o chestie de influenţă comercială.– Imnul ca chestie de negoţ?– De ce nu? Dar şi imnul nostru Trăiască regele era făcut de un oarecare neamţ. Un capelmaistru de a şasea mână. Nu mai vorbesc de imnurile astea de astăzi. Sunt de o nemuzicalitate care rivalizează cu Marseillaise-a franceză, care este, bineînţeles, cel mai nemuzical imn.– Francezii ştiu acest lucru?– Ştiu. Dar şi din punctul de vedere al textului este un imn sângeros. Dacă-l pui alături de imnul polonez, ăla e muzică, dar ăsta - nimic.– Nu ştiu dacă e cazul să amintim că imnul japonezilor are doar patru rânduri de text.– Uf, japonezii. Hai să rămânem în aria europeană. Ca să nu mai vorbim de italieni, care au avut geniala chestie de a-şi face imn dintr-un joc. E un joc. O tarantelă. Nu-i solemn sau grav.Pe scurt, asta e, ce-am spus, muzica noastră. Şi noi zicem: Ah, noi, ce muzicieni, ce talentaţi suntem”.– Prin creaţia dumneavoastră literară...– Ei, se vede că ai uitat ce-am spus eu referitor la creaţie şi operă.– Cer iertare, Paul Goma. Deci, prin lucrările dvs. literare, prin întregul demers ideatic făcut prin cuvânt, vă gândeaţi să reuşiţi sau doar să supravieţuiţi ca om, ca intelectual?– Cred că nici una, nici alta.– Nu vă gândeaţi să reuşiţi ca scriitor?– Nu cred că era primul gând al meu. Eu niciodată nu mi-am zis: „Trebuie să fiu scriitor. Trebuie să fiu scriitor mare”. Niciodată nu mi-am zis asta. Eu am făcut şi atletism. Ştiu ce înseamnă să fii primul şi ştiu ce înseamnă să fii al patrulea.– Ce fel de probe făceaţi la atletism?– Semifond. Şi tot în cartea asta, Sabina, care nu e publicată, fac teoria locului patru. Locul patru la un cros la care participă o sută, două sute de oameni. Şi, dacă nu eşti printre primii trei, nu exişti. Mai bine ieşi al 66-lea decât al 4-lea. Dacă eşti al 4-lea, eşti nimic, cum se zice, patruurmătorulea. Dar în literatură nu există chestia asta cu locurile. Asta numai Breban îşi imaginează că există. Ca să scrie „romancierul numărul unu” despre Breban. Ce e cu chestia asta?– Am impresia că într-un rând aţi fost prieten cu Breban?– Nu, nu-mi este prieten. Eu nu pot fi prieten cu oamenii de care mă desparte totul. Eu spun aşa: Breban este un foarte bun romancier. Însă dacă Breban, în afară de romanele lui, ar tăcea din gură, ar face cel mai mare bine pentru persoana lui. Pentru că în momentul în care deschide gura să facă declaraţii, să dea interviuri sau când scrie articole, spune nu doar prostii. Prostii spunem toţi. Ci spune ticăloşii. Adică neadevăruri atât de violente, încât nu ştii de unde să-l iei. Mai ales că inventează, inventează. În roman, bineînţeles, poţi să inventezi. N-are decât să inventeze până poi-marţi. Însă nu poţi să inventezi istorie trăită alaltăieri. El asta face în toate declaraţiile lui. Or eu fiziologic nu pot să suport un asemenea afront la adresa adevărului.– Posibil că e un mod de a se întrepătrunde organic viaţa cu fabulaţia literară. E un fel de modus vivendi, de condiţie de profesionist.– Nu. nu, nu. Noi trăim în secolul douăzeci, în a doua jumătate a lui. Noi din 1914 suntem sub semnul lui Sarajevo, adică în permanentă stare de război. Şi chestia că, cică eu fac artă, eu fac roman nu mă interesează - să i-o spună altuia. Pentru că în cazul lui Breban, dacă el zice aşa că nu face politică, păi el a făcut politică, pe când era membru în Comitetul Central.– Deci nu admiteţi că ar putea fi o prelungire, în viaţă, a stării de elaborare a literaturii?– Nu, nu, nu. Păi să spună, domnule, să anunţe. Să zică: „Acuma eu îmi dau drumul fanteziei”. Şi-atuncea am şti despre ce e vorba. Dar aşa, ultima lui ispravă a fost o carte de suvenire, de amintiri şi eu am scris un articol în „Vatra” despre chestia asta - care e de la un capăt la altul delir curat. Eu am impresia că e o chestie maladivă.– Cine ştie. Deloc puţini scriitori au ciudăţenii, abateri de la comportamentul comun.– Asta e altceva. Însă el nu poate să spună o frază în care lucrurile să fie adevărate. Prima parte merge, merge, şi dintr-o dată o ia razna. Dar nu se poate aşa ceva. Asta s-o bagi în roman, dar nu în declaraţii sau în amintirile tale din copilărie.– Se poate crea totuşi părerea că-l judecaţi prea sever pe Nicolae Breban.– Nu. Hai să ne fixăm la o chestie. E o poveste cu memoria selectivă. Dacă e să zicem la Breban, e o memorie maladivă. Bineînţeles că omul uită când să se protejeze. Când ceva foarte violent, foarte neplăcut i s-a întâmplat lui sau s-a întâmplat alături de el ca să nu înnebunească, încearcă să uite. Dacă omul e nescriitor, e de înţeles. Însă un scriitor n-are dreptul facă aşa ceva. Un scriitor nu are dreptul să uite.– Apropo, se zice că aveţi o memorie fabuloasă, poate că chiar... monstruoasă.– Nu, nu. nu. Eu nu am o memorie nativă. Eu am o memorie exersată. Exersată, dragă. De când părinţii mei erau refugiaţi, noi recapitulam, între noi, fie că eram în pădure, alungaţi. Noi am fost alungaţi, hăituiţi şi prinşi de ciobanii ardeleni şi predaţi ruşilor.– Descrieţi cazul în Arta refugii.– Şi noi, în trei, făceam exerciţii de memorie. Hai să ne aducem aminte de cutare, cutare, cutare. Şi în momentul când unul dintre noi o lua pe de lături, celălalt îl corija, că nu a fost chiar aşa, ci cam aşa. – Vă spunea tatăl pentru ce era nevoie să faceţi exerciţii de memorie?– Probabil că el avea un instinct aparte. Era un învăţător de ţară şi avea o cultură de bun simţ. El simţea că suntem pe cale de a ne prăbuşi, cu lumea şi cu memorie cu tot. El avea experienţă, fiindcă fusese în Siberia.– Ridicat, precum aflăm din Din calidor. – Şi el ne sublinia ceea ce ni se poate întâmpla. El le spunea ardelenilor: „Măi oameni buni, uitaţi-vă la noi. Noi suntem viitorul vostru”. Şi ardeleanul se uita şi nu pricepea nimic. Şi taică-meu era nefericit, considerându-se un fel de profet în pustiu. Bineînţeles că nu era un profet în pustiu.Dar să revenim la un exerciţiu de memorie propriu-zis. În istoria noastră comunistă din România a fost un eveniment extern României, dar care a avut un ecou puternic şi în interiorul ţării noastre. A fost revoluţia maghiară, din 1956. Pentru generaţia mea, care a prins în piept în stare de maturitate perioada ceea, este un fel de test 1956. Până acuma au apărut câteva cărţi de memorie, nu despre, ci care ating şi această perioadă sau ar trebui s-o atingă. Amintirile lui Breban, declaraţiile lui Manolescu, mai multe, Ion Vianu şi Matei Călinescu în dialog - tot cărţi interesante din punct de vedere memorialistic şi chiar din punctul de vedere al adevărului literar. Adevărul literar nefiind un jurnal, ci un concept. Şi cine mai este? Sami Damian. Toţi aproximativ de vârsta mea. Cei care în 1956 aveau între 20 şi 39 de ani. Sau mai mult, erau studenţi, pentru că în 1956 a fost o mişcare studenţească în România, după care am intrat în puşcărie, şi de la Timişoara, şi de la Cluj, şi de la Bucureşti. Ei bine, e de plâns să vezi cum aceşti oameni, care sunt directori de conştiinţă ai neamului românesc, evită acest moment. Deşi ei erau studenţi în timpul ăla.– Ieri, într-un dialog, mi-a vorbit de acest lucru şi domnul Sorin Alexandrescu, recunoscând că atunci, în 1956, el n-a avut totuşi curajul să se alăture deschis colegilor săi studenţi care se adunaseră lângă statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti.– Dar unii evită să amintească. Şi nu se poate. A fost un test obligatoriu: ori erai în interiorul faptelor, ori nu-ţi ajungea curajul să fii acolo. Şi este interesantă o chestie, nu în scris, ci, oral. De pildă, Manolescu întreabă: „Ce-i, dragă, vroiai să intru şi eu în puşcărie?”. Nu vroiam să intri în puşcărie, dar vreau ca să vorbeşti despre ce-ai făcut tu în vreme ce eu intram în puşcărie. Eu ştiu ce-a făcut şi nu consider că e ceva de ruşine. Şi-a salvat pielea. A fugit din Bucureşti şi s-a dus la bunicii lui. Cum au făcut mulţi studenţi, ca să nu fie implicaţi în evenimente. Asta-i o atitudine. Matei Călinescu şi cu Ion Vianu nici nu vorbesc de chestia asta. Iar Breban ce face? Minte, pentru că nu poate să nu mintă. El zice că a participat la câteva şedinţe de protest, la Cluj. Eu i-am răspuns că dacă participai la una, nu la câteva, ai fi fost cu mine în puşcărie, băiatule. Pentru că studenţi care nu participaseră la şedinţe, care nici nu auziseră de ele, fuseseră arestaţi. Că aşa era treaba atunci. Deci chestia asta a fost ca o hârtie de turnesol pentru români. Ca şi povestea din 1977, unde iar m-am băgat ca boul, singur şi cu Negoiţescu după mine. Domnule, suntem oameni cu simţul onoarei, cu simţul demnităţii sau nu suntem? Bineînţeles că am intrat atunci în puşcărie câteva zeci de studenţi, şi-atât. Şi de ce am intrat noi, studenţii, în conflict cu vechii deţinuţi? Deoarece, cu rare excepţii, ceilalţi deţinuţi intraseră în puşcărie nu pentru ce făcuseră - aici revenim la Noica, la conceptul noician, care este îngrozitor de reacţionar şi de românesc în acelaşi timp - deci noi făcuserăm ceva. Fie că era doar o intenţie, dar ne-au prins înainte. Or ei, vechii deţinuţi, erau în puşcărie pentru ceea ce fuseseră. Fusese unul prefect, altul ministru, celălalt jandarm. Nu făcuseră nimic. Cu excepţia de rigoare a oamenilor care se adunaseră în organizaţii armate, unii erau chiar partizani etc. În rest era marea masă a îngrozitoarei clase politice româneşti.– Uneori se spune că sunteţi nu că sever, ci necruţător în acuzaţii...– Bineînţeles că eu n-am să spun de mine de rău, ci încerc să explic. Şi zic următorul lucru: din cele ce am afirmat, în scris mai ales, despre unele persoane, despre unele fenomene, până în momentul de faţă, deci septembrie 1996, doar unele nu s-au adeverit. Încă nu s-au adeverit. Constatare care mă întristează. Eu aş fi fost primul om fericit din lume dacă aş fi fost contrazis.– Dar nu puteţi fi şi iertător?– Nu cunosc cuvântul iertare.– Chiar dacă-l rostiţi.– Nu, nu, nu cunosc cuvântul iertare, pentru că eu nu mă simt autorizat să iert. Eu nu sunt preot.– Dar ca om? Căci şi bietul om trebuie să ierte.– Nu. Eu am altceva. Din capul meu iese „a ierta”. Ce înseamnă a ierta? A absolvi, a avea o putere supra - sau neomenească de a trece peste păcatele cuiva. Eu nu am această putere. Sunt şi eu un om păcătos ca şi ceilalţi.– Adică îi puteţi înţelege pe ceilalţi, mulţi dintre care au făcut şi lucruri extraordinare, foarte bune?– Eu îi înţeleg. Dar faptele rele nu le uit. Asta e deosebirea. Ei... în sfârşit, nu zic duşmanii, ultravorbitorii, să zicem aşa, spun despre mine că nu iert, că sunt necruţător. Nu, eu nu uit. Pentru că eu, în momentul când securiştii mă băteau (am şi scris asta)...– În Culoarea curcubeului ’77, nu?– Aşa este. Deci în momentul când securiştii mă băteau, eu le spuneam, şi cu cuvinte, şi mormăind, când aveam căluşul în gură, nu „că las’ că ies eu de aici şi o să vă belesc”, nu. Ziceam: „O să vă ne-uit eu, o să vă bag într-o carte”. Deci până în decembrie 1989 am avut de-a face numai cu răii răi, catalogaţi: comuniştii, Ceauşescu, Securitatea, Păunescu, ăia care erau răi-răi-răi. Şi după aceea, nu spre marea mea surpriză, mai mult decât atât - durere, pentru că sunt prieteni de-ai mei, am văzut că şi dintre cei buni au devenit răi. Încă foarte răi. Buzura.– Buzura?– Păi da. Eugen Simion, Pleşu, iubitul meu Valeriu Cristea, basarabean şi el. Cum poţi tu, scriitor să te pui în slujba unuia de la putere? Când natura ta e să fii liber. Chit că plăteşti - nu? - chestia asta. N-ai tot timpul ce să mănânci şi nevastă-ta n-are chiar tot timpul cu ce să se încalţe. Asta este: dacă nu-i place, să se ducă să se mărite cu altul! Dar ei s-au pus în slujba unora. Toţi greşim, toţi facem erori, toţi într-un moment sau altul o luăm pe de lături, dar, cu durere, cu ceva ruşine, recunoaştem că, da, domnule, m-am înşelat când am zis cutare lucru. E mai grav la mine, când constat că nu m-am înşelat în previziunile rele. Căci mă interesează rezultatul, previziunile mele. Or, unii din foştii mei prieteni fac parte din acei români fragili care au impresia că dacă şi-ar recunoaşte erorile s-ar distruge, s-ar nega. Or, nu este aşa.– Aţi vorbit de atâţia oameni care v-au fost apropiaţi, de prieteni care nu vă mai sunt ce v-au fost... Nu vă simţiţi însingurat, prea însingurat, continuând să-i ţineţi la distanţă?– Nu. De altfel, a fost o perioadă în care s-au precipitat rupturile. A fost perioada ’93-’94. Am şi scris un text, care a început să fie publicat în revista „Vatra”, cu un titlu rusesc Unde am greşit? în care arăt despărţirea de şapte buni prieteni ai mei, ultima fiind Monica Lovinescu. Prietenie de-o viaţă. Eram prieteni înainte de a ne cunoaşte. Marie Françiuse Ionescu, Liiceanu, Manolescu, Tănase, Ivasiuc, Ţepeneag. Am fost prieteni foarte buni. Eu explic în acel text, şi îmi iau şi precauţiile de a spune că poate mă înşel, poate că argumentele mele sunt doar subiective. Este fatal să fie aşa. Şi eu încerc să aflu care sunt motivele rupturii şi constat în fiecare din cazuri că eu am înţeles prietenia într-un fel şi ceilalţi, într-un anumit moment, au început s-o înţeleagă altfel. Nu vreau să dau vina pe altul. Aici eu o fac ca un deviaţionist. Deviaţionist este acel tovarăş care o ţine drept înainte ca boul, atunci când partidul o ia la dreapta sau la stânga. Probabil, eu sunt un deviaţionist de natura asta. O ţin drept înainte cu prietenia atunci când prietenul meu o ia la dreapta sau la stânga.– Aveţi cumva şi momente în care vă exaltaţi orgoliul că aţi fi cel mai drept, cel mai bun, cel mai moral?– Nu, nu. De altfel, întrebarea e foarte dificilă. Eu zic aşa: nici una dintre rupturi n-a fost făcută într-o mânie. Eu, ca la Biblie, am aşteptat şapte probe. Una, două, şi am atras atenţia. Şi aşa a durat cu fiecare dintre prieteni. Am discutat ani de zile. Iată, cu Monica Lovinescu ruptura a durat patru ani. Criza asta a şi început exact când lucrurile s-au schimbat în România. Faţă de această schimbare eu am avut poziţia mea. Şi am zis aşa: unu - e lovitură de stat bolşevică; am zis-o din 25 decembrie. Doi, câteva luni mai târziu: singurele lucruri câştigate de bieţii români sunt două - libertatea de expresie a presei şi libertatea de a călători. Atât. Pentru că nu mă interesează ce fac bestiile de securişti care învârtesc afaceri. Asta este revoltător, dar nu intră în discuţiile cu mine. Iar eu nu-mi voi modifica prietenia în raport cu schimbările că Pleşu a devenit ministru, iar că Dinescu - preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Nu. Eu în prietenie urmăresc adevărul şi fidelitatea. În prietenie eram împreună de acord asupra unor principii. Fidelitatea o iau în raport cu adevărul, nu cu persoana.– Ar reieşi că nu pot exista mai multe puncte de vedere asupra adevărului? Să zicem, în dependenţă de formaţia omului, de experienţa sa, de convingerile sale...– Există, sigur că, există mai multe unghiuri de vedere asupra unui adevăr. De pildă, adevăr este sau nu e adevăr că Iliescu este autorul mineriadelor? Păi aici nici nu mai este discuţie.– Numai că Iliescu nu v-a fost prieten.– Nu mi-a fost prieten, dar nu asta are importanţă. Nu mi-a fost deloc prieten. Dar eu zic aşa: Pleşu, ca ministru al culturii, este el sau nu este vinovat ca un complice al guvernului la semnarea tratatului cu Uniunea Sovietică? Aici ne gândim la Basarabia, la vânzarea ei definitivă. Monica zice: „Păi nu este, că el era doar ministru al culturii”. Stai, doamnă! De ce n-a demisionat?– Nu este exclus să nu se fi orientat la timp.– Atunci nici nu merită stima mea, dacă nu s-a orientat. Doi: în timpul mineriadelor este el vinovat ca un complice cu guvernul? Cu Iliescu şi cu bestia aia de Petre Roman? Este. Că nu şi-a dat demisia. Încearcă să mintă Mircea Iorgulescu, care s-a apucat la „Europa liberă” să-i facă elogiu lui Pleşu-demisionar. Nu este adevărat. Şi eu iarăşi am scris nişte texte în care l-am pus la punct pe acest Iorgulescu. Cică Pleşu ar fi vrut să-şi dea demisia. Ar fi vrut! Păi şi eu aş fi vrut să fiu rege. Dar nu sunt.Şi atunci am suferit cumplit, pentru că pierdeam prietenii. Înainte de evenimente avusem doi prieteni, pe Ţepeneag, cu care am fost foarte bun prieten, şi pe Virgil Tănase. Cu el am făcut multe blestemăţii împotriva securităţii la Bucureşti. Multemanuscrise am scos noi împreună. Şi aicea, la Paris, el s-a dat cu alţii.Însă cele mai multe prietenii mi s-au întâmplat după schimbarea evenimentelor politice. Pentru că eu nu m-am dus în România. O atitudine nu zic politică, ci morală. Cum i-am spus şi lui Mircea Snegur când m-a invitat în Basarabia. Asta i-am spus: „Domnule, eu în ţări comuniste nu călătoresc”.– Cum a reacţionat preşedintele?– Asta l-a şocat şi s-a simţit ofensat. A spus că nu e comunism. În România din acelaşi motiv nu mă duc. Teroarea o exercită tot securitatea, tot Păunescu, tot Vadim Tudor. Eu îi cunosc.– Păi poporul, iubitul nostru popor i-a ales, n-ai ce-i face.– Poporul i-a ales? Să-l întreb care este halul poporului din Basarabia? Poporul, săracul de el, este completamente analfabetizat, prelucrat şi stă sub teroare.– Terorizat de foştii care au redevenit prezenţii.– E adevărat că halul de sărăcie e cam acelaşi peste tot. Dar omul nu trăieşte numai cu pâine, mama mă-sii de om. Ci şi cu puţină mândrie, cu verticalitatea coloanei vertebrale.– Sunteţi supărat pe întreaga ţară?– Între mine şi România a fost un amor unilateral. Eu am iubit-o, iar ea, cum se zice în franţuzeşte, elle non plus. Ea - nu.– Iar cu Basarabia în ce relaţii vă consideraţi?– La un moment dat, vorbeam de basarabenitate. Francezii mi-au sugerat această noţiune de basarabenitate şi eu am găsit fericită expresia asta şi am făcut o legătură cu ce-mi spunea taică-meu. Zicea: „Măi, noi suntem evreii zilelor noastre”. Adică ăia fără ţară. Cei mereu rătăcitori care sunt totdeauna priviţi cu suspiciune. Eu am avut acest sentiment din 1944 şi, trebuie să spun, l-am şi cultivat. Aşa cum mi-am cultivat memoria, mi-am cultivat şi diferenţa. Eu am aflat de la alţii că sunt altfel. „Tu nu eşti ca noi”, îmi ziceau sau doar îmi sugerau. Şi eu prima oară am plâns, a doua oară am fost trist, iar a treia oară am spus: „Te trimit eu într-un loc. Dacă tu zici că eu sunt altfel, ei bine, o să fiu altfel”. Şi m-am construit altfel. Şi mă uitam în jur: cum făceau ăia? Se dădeau, se curbau, se înclinau spre lucrurile rele. Eu cred că am ştiut să aleg şi făceam din contra. Că poate, dacă nu era chestia asta „cu altul”, poate că făceam ca ei şi mă pliam după toate vânturile, scriind despre Dumitru Popescu - Dumnezeu.– Ziceaţi că v-aţi construit altfel. Cum altfel?– Mai statornic, cred, fără a mă plia după toate vânturile. Dar să revin la ruperea prieteniilor, care a fost o teribilă probă pentru mine. Nu cred că şi pentru dânşii. Ei înţeleg prieteniile ca pe nişte relaţii sociale. Eu nu le înţeleg aşa. Relaţii sociale ai cu colegii de lucru, cu cei de la birou, cu funcţionarii de la ghişeu. Iar prietenia eu o înţelegeam ca să fii de acord asupra unor principii. Şi asta te uneşte. Or, principiile fiind încălcate, eu nu văd ce s-ar mai putea întâmpla.Apoi ruperea prieteniilor s-a acompaniat şi de o degradare fiziologică a mea. Şi de boală, şi de bătrâneţe. Şi bineînţeles că mă obsedează moartea, care va fi azi, mâine sau chiar poimâine. De aceea mi-am spus: domnule, probabil, şi cu prieteniile se întâmplă ca şi cu moartea. Când ajungi în faţa morţii - nu spun a lui Dumnezeu, căci nu cred eu că ajung în rai - în faţa morţii te prezinţi singur. Nu mai ai nici nevastă, nici părinţi.– Nici prieteni.– Adevărat. Singur şi gol. Deci te îndrepţi spre moarte ca spre o apă în care vrei să te scufunzi. Te dezbraci rând pe rând de toate hainele. Ei, ăştia sunt prietenii. Pe măsură ce îmbătrâneşti , ai tot mai puţini prieteni.– Nu aţi dori o mână întinsă, o conciliere?– Mâna întinsă, da, dar conciliere, nu. Nu, pentru că eu n-am rupt-o într-un moment de mânie sau de negândire. Nu. Am plecat, plecat sunt.– Şi chiar n-aţi dori să vă împăcaţi cu unii din foştii prieteni?– Domnule Butnaru, prietenia nici nu e măcar ca amorul. În prietenie e ca în relaţiile cu mama, care e una. Nevasta o schimbi. Dar mama e numai una. Adică tu, dacă te desparţi de mamă, te desparţi în cazuri excepţionale, violente. Mai poţi să revii? Deci chestia cu fiul rătăcitor care se întoarce şi tatăl înjunghie viţelul cel gras - da, sigur. Însă la mine nu merge. Nu există nici un fel de viţel gras. Şi cum spuneam: am plecat, plecat sunt. Asta se întâmplă şi în materie de locuri. Eu, de pildă, nu m-am mai dus să văd sau să revăd locuri în care m-am simţit bine, locuri în care m-am simţit rău. Să zicem, nu m-am mai dus deloc la Sibiu, unde am petrecut o perioadă extraordinar de plăcută, de frumoasă. Ce să văd? Peisajul micşorat, oamenii urâţi? Lasă să-mi rămână mie imaginea aia. Nu m-am mai dus să văd pe dinafară Gherla, închisoarea. De ce s-o văd? Eu am închisoarea mea. Ce să confrunt? Şi nu ştiu dacă nu m-am gândit că şi cu Basarabia e acelaşi lucru. Ce să confrunt? Pentru că va fi o sfâşiere. Bineînţeles, în România, dacă mă duc, nu mai găsesc nimic. Pentru că pentru mine ţara nu este un peisaj. Este şi el, dar în al cincilea rând. Dar ce înseamnă ţara pentru mine? Prietenii. Or, prietenii mei s-au exilat. Pe cine să văd? Pe Păunescu?– V-a fost prieten?– Păunescu nu, nu mi-a fost niciodată prieten. Dar a fost o perioadă în care ne înţelegeam bine, când era el bun. Înainte de 1970, am fost colegi de redacţie. Da, măi, zic unii, dar sunt tinerii. Este adevărat, sunt mulţi tineri curaţi, n-au avut ocazia să fie maculaţi, care mă stimează, încearcă să găsească cărţile mele, care foarte greu se găsesc în România. Adică sunt persoane care sunt interesate de mine. Pe acele persoane eu vreau să le păstrez şi să nu le decepţionez prin prezenţa mea. Pentru că ei, săracii de ei, aşteaptă sfaturi. „Ce să facem ca să nu mai fie cum este?” Ce pot eu să le spun? Păi îi blestem pe părinţii lor, pentru că îi consider vinovaţi. Puţi în patru labe şi din dragoste pentru progenitura lor, i-au învăţat să mintă. I-au învăţat să facă orice, ca să reuşească la liceu, cu pionieri, cu U.T.C., cu partid, să intre, să toarne.– În toate cele pe care mi le mărturisiţi se simte un dramatism greu de tăinuit. Dar cum reacţionează Paul Goma când este consolat, când este tratat cu o atenţie şi căldură umană nedisimulate?– Nu suportă. Cum să spun: sufletul plânge după aşa ceva, dar trupul reacţionează. Fiindcă nu e obişnuit. A fost şi un exerciţiu care, din păcate, s-a perpetuat şi acuma a devenit obişnuinţă, o a doua natură. Nu trebuie să mă las înmuiat. Fiindcă ştiam că aveam o misie: aveam o viaţă de dus. De pildă, în România eu nu am avut maşină. Bineînţeles, în primul rând din lipsă de bani. Dar chiar dacă aş fi avut bani, nu mi-aş fi cumpărat maşină, pentru că maşina era un prilej de a suferi un accident mascat - nu? - din partea poliţiei. A doua: eu nu sunt chiar aşa împotriva alcoolicilor. Căci am avut prieteni, ca Virgil Mazilescu, care era ultra-alcoolizat. Mi-a rămas fidel, şi eu lui, până la urmă. Însă nu suportam beţivii şi beţivănelele tot din motivul că ştiam că securitatea îi foloseşte pe aceşti oameni cu caracterul slăbit şi pe care oricând îi putea şantaja.– Pe Mazilescu nu l-au folosit.– Mazilescu e un caz. E Mazilă Unu şi Ultimul.Apoi erau oameni care se îmbătau ca să pretindă că erau inconştienţi când făceau o faptă rea. Sau inconştienţi când se cerea să fie martori: „Domnule, eu nu mai ţin minte ce s-a întâmplat, căci eram beat-pulbere, eram sub masă”. Exagerau.Eu mi-am făcut o viaţă numai cu mâinile aste două. Numai nevastă-mea, săraca de ea, ştie cum a dus-o. Dar nevastă-mea avea umor - atâta ne-a rămas - într-o primă etapă, în ’77, când am fost împinşi în exil, am plecat ca toţi amărâţii. Ca şi cei din Rusia. Numai cu un statut. Căci noi n-am fost expulzaţi. Nouă „ni s-a permis”, prin împingere, aşa, cu pieptul şi cu burta. Cunoaşteţi metoda, nu?– E una universală.– Deci nu se mai putea rămâne. Eu vroiam să rămân. Pentru că mai fusesem o dată în Occident, pe un an de zile, aveam succes, aveam bani, publicasem cărţi în Germania, în Suedia. Dar m-am reîntors în România. Nu ca să schimb Guvernul. Fiindcă era ţara mea. Deci am plecat şi am ajuns aici pe aeroport - cu două geamantane, două maşini de scris şi un copilaş subţioară, la doi ani. Eu eram, nu zic bolnav, ci distrus. Mă drogaseră cât stătusem în ’77 în închisoare şi efectele erau să continue de la eliberare încă un an şi jumătate. M-au otrăvit. Abia mă ţineam pe picioare. Iar nevastă-mea zice: „Lasă, dragă, că măcar ne-am distrat”.– În ce mod?– Adică ea lua orice confruntare cu securiştii ca pe un episod hazliu. De pildă, penultimul. În sfârşit, îmi dădură drumul din închisoare, ne mutaserăm în altă parte...– Din câte îmi aduc aminte din „Culoarea curcubeului”, vă mutaseră ei, şi chiar pe o stradă care nu avea nume.– Şi într-un imobil fără număr. Deci nu aveam adresă. Domnule, asta numai în comunism se poate: fără adresă.– În schimb, adresa noastră era clară pentru toată lumea şi, pentru că înţelegeţi puţin ruseşte, v-o spun, vorba cântecului, direct în limba lui Lenin: „Moi adress ne dom i ne uliţa,/ moi adress Sovietskii Soiuz”. Astfel că, slavă Domnului, am rămas şi noi fără adresă. Fireşte, nu în sens dramatic, cum era cazul dumneavoastră. Dar vorbeaţi de cazurile de amuzament...– Da. Şi soţia s-a dus la mare cu copilul. Apoi trebuie să mai spun că printre „bogăţiile” noastre aveam pelinci aruncabile de hârtie. De cum băiatul făcea caca, le şi aruncam. Dar fiindcă erau aşa de scumpe, nu le foloseam decât atunci când ieşeam la plimbare cu el, nu în casă. Şi soţie-mea se plimba cu copilul în cărucior prin parcul din Constanţa. Bineînţeles, erau vreo cinci haidăi care o urmăreau. Să vadă cu cine se întâlneşte la Constanţa, în port. Fiindcă în mentalitatea lor bestia aia de nevastă a lui Goma trebuie obligatoriu să predea manuscrise, filme, chestii... Şi nevastă-mea, care e şi sadică în anumite momente, - ce să facă? Pregătea în aşa fel ca băiatul să facă caca pe el în parc. După care lua pelincile şi le duce la un coş de hârtii. După care se aşeza pe o bancă în apropiere. Iar haidăii, ca nişte câini, jinduiau să se apropie, dar nu vroiau să cadă sub privirile ei. Şi de cum ea se ridica să plece, ei băgau mâinile până la cot în acel coş cu hârtii. La care nevastă-mea revenea şi-i întreba: „Ei, tovarăşi, aţi găsit ce-aţi căutat?”.– În dramatica existenţă pe care aţi avut-o vi s-a întâmplat să cunoaşteţi şi şansa benefică precum un dar imprevizibil, de inspiraţie aproape divină?– Sigur că am avut mare şansă. Fiindcă aş fi putut să mor de optsprezece ori.– Aşadar, şansa aproape divină a fost că de repetate ori aţi rămas în viaţă?– Nu că în general sunt în viaţă, ci pentru că am trecut de foarte multe ori pe lângă moarte. Una dintre ele, mai recentă - dar sunt şi cele de înainte, ca basarabean fugit, căci putea să ne repatrieze în Siberia, cum se zicea în ’44 - deci în cartea Gherla relatez cazul. A fost o bătaie soră cu moartea. Atunci am văzut sfârşitul. Ăia nu se sfiiau. Pentru ei nu existai. Puteau să te omoare şi după aia să se ducă să se culce cu nevestele lor. Iar gardienii ăia bestiali nu erau decât ţărani din împrejurimi. Mulţi dintre ei, printre care fraţii Şomler, erau legendari. Fraţii erau din satul Nicula.– Unde se află şi o mănăstire, şi un atelier de icoane pe sticlă. Localitate închinată Domnului.– Atelierul de icoane? Păi asta este chestia. Că ăştia cu familiile lor îşi făceau opt ore la Gherlaşi se întorceau acasă şi făceau icoane pe sticlă, domnule! Şi atuncea poţi să-l crezi pe Blaga când spune că eternitatea s-a născut la sat? Blaga era un poet, nu un filosof. Eu nu spun că toţi ţăranii români sunt aşa. Dar pot fi şi aşa. Apropo de chestia asta. Am dat nişte declaraţii şi mi-au sărit în cap unii de la Bucureşti.– Paul Goma, destui colegi se cam tem de ironia dvs., de aciditatea anumitor constatări. Se zice că sunteţi un om şi un camarad incomod. Dar faţă de propria-vă persoană vă permiteţi ironii, autoironii?– Eu cred că sunt un autoironic. De ce se tem colegii de criticile mele, de ironii, de sarcasme, de înjurături, cum zic ei? Se zice doar: „Goma este înjurătorul”. De ce? Pentru că ei sunt produsul unui sistem, al sistemului comunist, oricât ar vrea ei să nege asta, în care sistem la suprafaţă se păstra un pospai de civilizaţie. Adică vorbeau cuviincios, chiar şi în şedinţe, însă toate resentimentele lor se petreceau în secret. Adică, o vorbă rea spusă unde trebuia, la tovarăşul cutare, ca să-l luxeze pe X sau Y sau o notiţă informativă dată la sindicat. Chiar a şi fost asta, de ce nu? Acelaşi lucru se petrece şi în publicistică, în acele note de la urmă care sunt semnate generic Cronicar. Eu nu sunt pentru aşa ceva. Eu sunt pentru ca fiecare să fie cu responsabilitatea textului