Povestea nu-i prea lungă, dar are final trist. Pe un deal de lîngă Dobrușa (acolo este și o mănăstire frumoasă), am zărit pe-o grămadă de nisip un cățeluș. Cînd am ieșit din mașină după el, mă gîndeam: ”numai să nu fugă”. Nu puteam ști că a fost un gînd negru. M-am apropiat, iar el doar m-a privit jalnic, fără să miște. Cînd l-am luat în brațe,am simțit că lăbuțele din spate i-au înțepenit. M-am gîndit că probabil a înghețat, o să-i fac o băiță caldă și-o să-i treacă. Era tare drăguț: negru, pufoșel, cu niște ochi blînzi. Mihai m-a prevenit deodată: ”nu-l luăm la Chișinău” (eram în drum spre sat) . În sat l-am spălat. Curgea o apă cafenie din el, ori de la nisipul pe care dormea, ori de la sînge șezut. Din guriță tot curgeau picături de sînge. Mă gîndeam că poate l-o fi lovit vreo mașină, iar el, micuțul s-a tîrît pînă la grămada de nisip de pe marginea drumului. L-am spălat, i-am dat să mănînce (înfuleca de parcă n-a mîncat de cînde el). N-a prea avut efect nici băița, nici mîncarea. Lăbuțele din spate tot înțepenite stăteau. L-am rugat, printre lacrimi, pe Mihai să-l luăm totuși la Chișinău pe-o săptămână, îl punem pe picioare și apoi îl aducem înapoi. S-a înduplecat după vreo cîteva minute bune de bocete și bosumflări. Cățelușul a dormit cumincior în mașină două ore pînă am ajuns acasă. 
I-am făcut culcuș într-un colțișor. I-am mai dat să mănînce. Avea aceeași poftă nebună. Apoi a stat pe fund, sprijinindu-se de piciorușele din față, și ne-a tot urmărit pînă am stins lumina. Doar cînd a vrut la WC a scîncit și s-a moșcodit ca un copil, că nu se putea ridica și nu-i venea bine să facă sub el. A dormit liniștit, fără să plîngă că se teme singur în hol, vrea la mama, în brațe, ori mai știu eu din ce motive schiaună cățelușii. Numai pe la 6 dimineață a scos un sunet, că mă gîndeam am visat, ori asta cățelul mă cheamă. M-am dus să-l verific. Își făcuse treburile. Mă privea atît de rușinat, atît de jalnic. Îmi făcusem plan de cu seară să merg la veterinar. Speram c-o să-l putem pune pe picioare, ori măcar pe roticele, ca să se poată mișca (am văzut mai multe fotografii și video-uri cu căței care se deplasau pe roți, în loc de lăbuțe).
Pe la 11 ne-am pornit la veterinar. În drum spre clinică mi-a trecut un gînd ”dacă nu-i va putea salva lăbuțele, dacă va trebui să fac alegerea să-l las să se chinuie așa ori să-l eutanasiem”. Mi s-au înroșit și umezit ochii de la gîndul ăsta. Pînă am ajuns la clinică m-am rugat să fie bine, să-l putem trata, indiferent de suma pe care o va numi medicul. Aveam banii pentru credit și comunale. Ziceam c-o să mai împrumut de la cineva, chiar dacă Mihai o să se-nnegrească, , înroșească, învinețească și-nălbească de vreo cîteva ori.
Medicul a împus cățelușa cu foarfeca la lăbuțe. A dat semne c-o doare, fapt îmbucurător. ”Rău e că are vezica urinară plină”, zice medicul. M-a trimis să-i fac radiografia. Acolo a arătat două fracturi la șira spinării. ”Probabil n-a fost atins nervul din măduva spinării, de asta mai are sensibilitate în lăbuțe, dar, din păcate, n-avem ce să-i facem, decît s-o eutanasiem, ca să nu se chinuie”, a zis medicul.
Paffffff!!!! Ceea de ce mă temeam. Ei, cum să decizi soarta unei ființe date de la Dumnezeu? Oare ce vrea ea? Cu siguranță, să trăiască! Dar cît de bine îi va fi să-și tîrască întreaga viață membrele inferioare. Mi se rupea sufetul cînd o vedeam prin casă pimbîndu-se așa, că vroia și ea să adulmece, să vadă împrejurimile (noroc că apartamentul e mic și nu trebuia să obosească tare pînă ajungea dintr-un colț în altul). Îi plăcea să stea în fund și să-mi urmărească mișcărle. Era singura ei distracția. Era așa dulce, frumoasă, cumincioară. Cu siguranță vroia să trăiască. Iar eu am zis printre suspine: ”EU-TANA-SIEM”.
I-a pus narcoz. S-a lăsat încet, încet de pe fund, pe lăbuțele din față. S-a întins, de parcă s-a făcut comod să-și privească visul. Imaginea asta o să mă urmărească toată viața. Nici nu m-a privit. Și-a pus capul pe lăbuțe. Tăcută. Resemnată.
Am plătit și-am plecat. Am plătit pentru moartea unei ființe vii…
Sper că acolo sus, va avea Dumnezeu mai multă grijă de ea. Sper că aleargă deja după fluturași. Sper că nu e supărată pe mine, deși eu n-o să mi-o iert niciodată. Poate s-o fi lăsat acolo pe nisip era să mai trăiască. Am vrut doar s-o salvez!!!
