Am întâlnit în drumul meu oameni de toate tipurile, mai puţin oameni simpli. Mă tot întreb de ce se spetesc oamenii într-atât să complice lucrurile, să le impună o aură de dramatism şi să se plângă la stânga şi la dreapta pe cât de nedreaptă le este viaţa. Nedreaptă pentru că sunt părăsiţi, pentru că nu sunt iubiţi de cei pe care-i iubesc, pentru că au mai puţin decât vecinii, pentru că trebuie să ia decizii, pentru că trebuie să muncească, pentru că trebuie să rezolve, pentru că trebuie să fie ei înşişi, pentru că trebuie să înfrunte realitatea şi… şi încă o sută de alţi ,,pentru că…”
Mă gândesc că mulţi dintre aceştia nu l-au cunoscut încă pe celebrul Nick Vujicic, omul fără mâini şi fără picioare care, cât de ciudat n-ar suna – pare să fie foarte fericit! Dânsul nu se complică cu prea multele neîndurătoare ,,probleme” pe care şi le închipuie mulţi dintre semeni că le au, şi trăieşte viaţa bucurându-se de fiecare minut.
Şi de ce nu ar face-o, când viaţa e atât de frumoasă, departe de tot felul de complicaţii pe care şi le plăsmuieşte omul de unul singur.
Mai sunt şi din categoria oamenilor care-şi complică viaţa din prea mult ,,nu-am-ce-face”. O fac pentru că se plictisesc şi trebuie să-şi ocupe timpul cu ceva. Cu o scenă de gelozie, cu o ceartă banală, cu o dezamăgire fictivă, cu orice care să-i scoată din rândul spectatorilor şi să-i pună pe scenă, unde să poată fi adulaţi, admiraţi, compătimiţi, încurajaţi ş.a.m.d.
Sunt şi aceea pentru care totul chiar pare complicat, pentru că nu sunt capabili să ia decizii şi trebuie să o facă alţii în locul lor. Dar, cum sună un gând din cartea lui Margaret Mitchell -Pe aripile vântului: ,,Se găseşte întotdeauna cineva care să se ocupe de oamenii care nu se pot descurca singuri.”
Îmi plac lucrurile simple, şi ori de câte ori ajung în situaţii care par să-mi răstoarne universul, încerc să nu-mi încreţesc fruntea prea tare şi să parcurg lucrurile calm, convinsă că pentru fiecare problemă există şi o soluţie!
