Microbus. Autostradă. Două ore, treizeci de minute. Ruta Florești-Chișinău.
Finiș. Oprire… Cred că e prima dată când, în astfel de momente de meditație privesc nu oamenii, ci mașinile. Mă simt vrăjită, totul e cețos, iar ele mișcă. Continuă mișcare și gălăgie.
Mașinile… ele tot simt. Nu că ar avea suflet, dar energia cu care acționezi asupra lor le determină comportamentul.
Un om în fața mea, zâmbet, joacă. Mărul! Baba din rutieră care la fel rodea un măr în spaatele meu. Vânzătorii de mere de la marginea străzii. Fata ce arată limba cuiva și… MĂRUL! 
Mărul din mâna ei și dorința mea neâmplinită de câteva zile.
Și în sfârșit, biciclistul ce stă în fața mea buimăcit și șocat de ceea că eu îmi fac nuș-ce însemnări în carnețel.)))
O zi de prea multă așteptare și haos sentimental…
