Adam şi Eva sunt „simbolul cuplului primordial, care marchează începutul omenirii în mitologia mai multor po­poare şi culturi”. În Biblie se pomeneşte de cutezanţa cuplului primordial care a nesocotit tabu-ul lui Dumnezeu şi a mâncat fructul interzis din Pomul Cunoştinţei binelui şi răului, ispitiţi fiind de un şarpe. Din cauza păcătuirii prin nesocotirea voii lui Dumnezeu, acest cu­plu avea nevoie de mântuire.Conform Evangheliei lui Nicodim, după înmormântarea Mântuitorului, la coborârea acestuia în „împărăţia morţii”, acesta a rupt gratiile temniţei celor închi­şi în Infern şi, la învierea Sa, i-a condus pe Adam şi Eva sus, afară din întunericul de mormânt. Adam simbolizează primul om şi imaginea lui Dumnezeu. Primul înseamnă aici mai mult decât întâietatea în plan temporal. Adam este primul în ordinea naturii, este culmea creaţiei te­restre, fiinţa supremă întru umanitate.Sensul pierderii paradisului a preo­cupat în diverse epoci pe mai mulţi cărturari români, iar în literatură apare concomitent ca temă şi ca simbol. D. Cantemir, în „Metafizică”, afirmă că pă­catul originar are rădăcini în logică. Eva a încălcat interdicţia pentru că nu cu­noştea porunca; ea a intrat pe calea mor­ţii corporale şi, imediat ce fructul inter­zis a fost cules, Adam a fost contaminat de corupţia simţurilor. Adam n-a voit să fie Iisus, n-a voit să fie biruitor, dar, după cădere, el primeşte dreptul la pocăinţă şi e predestinat să regenereze. În „Istoria ieroglifică” de acelaşi autor, se face de câteva ori distincţia dintre „mâncare” şi „hrană”, ca ispită ce duce la păcat. Ion Heliade-Rădulescu pune păcatul originar pe seama lui Lucifer, care, alungat din Paradis, îşi face o pereche feminină: din capul lui se naşte Păcătuirea. Şi la Eminescu apare această motivaţie a căderii adamice. În nuvela „Sărmanul Dionis”, Zoroastru / Dan / Dionis nu-şi descope­ră limitele, doreşte să fie Dumnezeu şi trăieşte de mai multe ori experienţa că­derii, deoarece el este iniţiat cu intenţie de însuşi Lucifer (Ruben / Riven), înge­rul alungat din rai. În întruparea sa de călugăr pe nume Dan, eroul repetă ex­perienţa luciferică şi destinul lui Adam, pierde paradisul şi este condamnat s-o ia de la capăt.M. Eliade interpretează întâlnirea pa­radiziacă dintre Ieronim şi Cezara, din nuvela eminesciană „Cezara”, ca pe o eli­berare de sub timp, căci starea adamică de dinainte de cădere este lipsită de eveni­ment, durată şi istorie. În insula transcen­dentă ajung doar fiinţele care şi-au depăşit condiţia umană. Insula lui Euthanasius este un simbol al eternităţii reflectată în moarte şi iubire paradiziacă.Profesorul lui M. Eliade, Nae Ionescu, afirma că omul a dorit să devină Dumnezeu, adică să creeze, ceea ce a şi devenit, dar creaţia sa se face prin con­sum de substanţă, cu suferinţă şi muncă; el a devenit un Dumnezeu după puterile sale. Consecinţă a căderii, dorul pentru paradisul pierdut devine impulsul fun­damental al plăsmuirilor omeneşti. În romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu, Felix şi Otilia alcătuiesc „cuplul adamic” căzut într-o lume care şi-a pierdut irecuperabil esenţa paradiziacă. În această lume, fluviul heraclitic antre­nează doar noroaiele şi murdăria, aducând, prin moartea lui Costache Giurgiuveanu, sfârşitul iubirii celor doi tineri, în continuare, suntem martorii trecerii grăbite a timpului profan, Felix împăr­tăşind destinul de înger căzut. Nici că­sătoria (reuşită doar pe plan social) nu-l va reîncadra în armonia cosmică. După „izgonirea din paradis” a lui Felix, noua pereche se încadrează într-o eternă profanitate, incapabilă fiind să participe la Facerea Lumii. Romanul „Maitreyi” de M. Eliade reia motivul căderii adamice. Or, iubirea interzisă constituie un păcat de care Allan nu poate fi izbăvit nici prin ritualul logodnei mistice, şi izgonirea din timpul sacru îi provoacă tânărului senti­mentul prăbuşirii totale. Astfel, Allan va repeta destinul luciferic al „căderii” din rai: în noua lui casă tânărul inginer este terorizat de amintiri şi trăieşte o suferin­ţă hohotitoare.