Suntem oameni, şi aceasta ar justifica o mare parte din faptele noastre. Dar cât de des avem îndreptăţirea de a greşi? Facem, apoi uităm. Pentru că e mai uşor să te prefaci că uiţi, decât să repari.
- Providenţa. Uiţi să mulţumeşti pentru fiecare zi din viaţa ta: că vezi cerul, pământul, florile cu primul răsărit de soare, deşi Dumnezeu nu uită niciodată să te trezească dimineaţa. Reţin aici o frază pe care mi-o spunea ades mama, înainte de somn: “Să nu-ţi aminteşti de Domnul doar atunci când ai nevoie de el. Împărtăşeşte-i şi bucuriile tale.” Ştia mama ce spune…
- Părinţii. Uiţi să mai vii acasă şi să-i revezi, după ce ţi-ai luat zborul în lumea largă. Uiţi să le mulţumeşti pentru dragostea lor şi să-i întrebi de sănătate, atunci când te sună să te întrebe dacă mai ai nevoie de ceva. În dorinţa ta de libertate, uiţi că nu îi ai alături pentru totdeauna.
- Prietenii. Uiţi că au ales să-ţi fie alături deşi nu te-ai spetit prea mult ca să le demonstrezi prietenia ta. Accepţi ajutorul lor ca pe un dat, şi uiţi să le răsplăteşti la fel când au nevoie. Rupi legături construite de-o viaţă pentru altele dubioase, şi uiţi cine ţi-a fost alături până să ajungi în vârf. Uiţi că fiecare prietenie e o avere a ta, dar o risipeşti cu purtări nepotrivite şi fapte îndoielnice de fiecare dată când ai ocazia.
- Iubirea. Continui să o cauţi, şi uiţi că poate fi chiar alături de tine. Uiţi că eşti norocos, dac-ai găsit-o, când alţii o caută o viaţă întreagă, disperaţi, şi sfârşesc tot singuri.
Uiţi să trăieşti, să zâmbeşti, să fii fericit, să mulţumeşti, să visezi, să acţionezi crezând că ai la dispoziţie tot timpul din lume. Uiţi doar că viaţa e finită, şi nu se ştie unde e capătul tău de drum.
