Şi tu ai o umbră. O umbră pe care o târâie trecutul după tine, ca pe-o povară, şi ţi-o aruncă în faţă de fiecare dată când crezi că începi să trăieşti, să fii fericit. O umbră care-ţi face obrazul să pălească, amintindu-ţi de câte ori ai luat decizii incorecte; decizii care au destrămat prietenii, au rupt legături, au ridicat ziduri între tine şi oameni dragi, au închis uşi din urma ta, au pus la îndoială intenţiile bune şi te-au lăsat să plângi singur, în pernă.
Această umbră nu te lasă atâta timp cât o alimentezi. Chiar şi cu păreri de rău. Ea devine mai mare, şi mai puternică, şi tot mai prezentă în viaţa ta, de crezi c-o să te strivească în cele din urmă ca pe-o muscă, lăsându-te să planezi cu aripile frânte, fără speranţa că vei mai ateriza pe ceva moale. Ajungi să crezi că e una cu tine şi că n-o să mai poţi s-o iei de la capăt. Şi aici greşeşti.
Umbrele demonstrează că undeva prin apropiere este lumină, spunea cineva. Deci nu trebuie să ne fie frică de umbre. Să nu uităm că ce nu ne omoară ne face mai puternici. Şi dacă umbra ta nu scapă ocazii de-aţi aminti cât eşti de boţit şi de rupt arată-i prin fapte că din greşeli se învaţă. Să n-o laşi să te doboare, chiar de-i mai puternică decât tine. Iar ea sigur este. Depinde de tine şi de cât de mult îţi doreşti să fii liber, să zâmbeşti fără reţineri şi să dansezi de parcă toată lumea e a ta.
Şi tu ai o umbră, la un moment sau altul. O umbră pe care o târâie trecutul după tine…
