Boris BOJNEV (1898 – 1969)
S-a născut în oraşul Ravel, însă curând familia sa se stabileşte la Sankt-Petersurg.Îi moare tatăl, mama recăsătorindu-se, şi Boris este educat de rudele tatălui vitreg, care l-au adoptat. Adică, fără a fi ovreu – este instruit într-un mediu semit. În tinereţe îi are de prieteni pe viitorul mare compozitor S. Prokofev şi B. Şleţer, filosoful de peste ani.În 1919, familia Bojnev se retrage în provincie, Boris fiind trimis să-şi facă studiile la Paris, unde, însă, nu-l aştepta decât o umilitoare existenţă de emigrant ce-şi câştiga pâinea transcriind note muzicale. Se apropie de boema pariziană, devenind membru al asociaţiei literar-artistice cu un nume ciudat: „Peste”. La seara sa de creaţie este salutat de Paul Eluard, Tristan Tzara, Philippe Soupault, Fernand Léger şi alţi corifei ai artei noi. Face cunoştinţă cu Serghei Esenin aflat în călătorie prin Franţa. În 1924 îi apare prima şi unica publicaţie în presa sovietică – trei poeme în almanahul „Zăcăminte”. În anul următor, la Paris, publică volumul de debut – „Lupta pentru existenţă”, ce polarizează opiniile critice. Spre exemplu, E. Znosko-Borovski fiind şocat de „o neputincioasă, bolnavă... poezie de pisoar”, în timp ce G. Adamovici – regele criticii ruse din emigraţie – sublinia că B. Bojnev: „E un „maestru” exigent printre tinerii parizieni, cel mai experimentat şi mai riguros dintre ei”; „El nu-şi născoceşte versurile. Acestea ar fi ca şi notele lui de jurnal. Sunt versuri din subterană”. Autorul lasă prozodia în libertatea rudimentului său primar, contând pe aportul/colaborarea cititorului, astfel că cel mai utilizat semn de punctuaţie în scrisul său este/sunt – trei puncte... E poezia unui post-simbolism de orientare akmeistă.
În 1927 publică volumul al doilea, „Havuzul”, urmat de „Silentium sociolo-girum” şi „Alfa cu spumă de omega” (ambele – 1936). Peste alţi trei ani semnează „Pontifoimperiu. Carte despre zăpadă” şi tautologica „Elegie elegiacă”. Fiind muzician, alte cărţi Bojnev şi le intitulează pe potrivă: „Oratoriu pentru ploaie, voce bărbătească şi ceaţă”, „Fuga luminoaselor zăpezi”, „Zvon de clopote peste «Împărăţia lui Dumnezeu din noi»” (toate apărute în 1948). În acelaşi an mai publică volumul „Dimineaţă, după lectura «Fraţilor Karamazov»”. Unele volume şi le-a elaborat în formatul caietelor de note, ba chir tipărise poeme în caiete de note propriu-zise.În anul 1939 se stabileşte la Marsilia, spre a se salva de o eventuală internare în lagăr, deoarece îşi mai păstra paşaportul sovietic. În ultimii ani de viaţă s-a dedicat desenului şi colecţionării pânzelor pictorilor vremii.În genere, persoana sa era învăluită în mister, Bojnev putând să dispară din atenţia rudelor şi prietenilor câţiva ani la rând. Parcă tocmai dintr-o atare escapadă enigmatică, dintr-o provizorie „sincopă” de uitare reapare în orizonturile literaturii (avangardei) ruse şi creaţia sa poetică.
* * *
Şi este-o luptă pentru inexistenţă,Pentru dreptul de a nu mai fi – cea luptă...O, ne-vie denumire moartă.O, ne-vie soartă moartă, mută.
Existenţa nu e pentru inşii slabiŞi iată lupta pentru a nu mai fi în viaţă...Eu sunt învins… Am fost răpus, cositPe patul care pare cald spre dimineaţă.
* * *
Ne iubirăm şapte ore, două dormirăm.Pe-un ceas de-amor – o somnolenţă scurtă...Şi-acoperită doar cu un cearşaf subţire Tu, iată, te întinzi pe cât îţi e statura-ţi multă.
Nu, eu nu sunt în stare despre astfel de nopţiSă scriu poeme sub împurpurata zare...Cu gura, tu, cu gura, ah, cum m-ai frământat. –Dar parcă în atare chin gura e potolitoare?...
* * *
A, B, C, D, E,1, 2, 3, 4, 5...Şcoala bătrâneţii, o, unde ar fi –Tipul de-a lua şcolitul de la capăt?F, G, H, I, J,6, 7, 8, 9, 0...Muza mea, acum permite-miSă ocup a banca bătrâneţii.
LUI ILYA ZDANEVICI
Trei degete – ciuciu, şi altele trei – cruce.Cu ciuciu tu cruceşti futuriştii, simetric,Prin monoclu citind vreun manifest,La catedră – ironic şi, pe potrivă, frenetic.
ŞAH
Tristeţea 2 de pe suspinul 4,Pe chipul cel prelung, albastru...Eu joc şah la lirăCu mine însumi, sihastru.
* * *
Hristos a înviat, Hristos a înviat, –În biserică lumea aleluia-şi înalţă...Totul a reînviat – câmpii şi păduri,Însă moare sloiul de gheaţă.
* * *
Se născu Hristos. Noi am tăiat un brăduţ.Şi dintr-o dată ne dădurăm seama că avemNevoie de o cruce – spre a-l fixa pe podea...Beznă e... În mâna ta – toporul.Arma cu două ţevi – într-a mea...Mai repede, prietene, mai repedeSă părăsim aceste locuri straşnice...
* * *
Iar dacă Muza ajunge-va cocotă,Întreaga săptămână, încrâncenat,Eu voi munci, fără-a mesi cu zilele,Ca sâmbăta la ea să vin pe-un ceas, în pat....
Şi-astfel zi după zi, prea obosit de trudăMurdar mă voi întoarce supărat acasăSpre-a mă gândi: ce mult mai e până sâmbătăCe plată mizeră-mi lăsă patronul la casă...
* * *
Prin cimitir mă preumblu veselC-un zâmbet luminos pe buzeVăzând cum vin la casă nouăÎn noi coşciuge, vasăzică,Cei fericiţi.
La cimitir e necurmată veselie –La cei ce-n viaţă nu avurăO streaşină de-acoperişVeni la chef de casă nouăUn mai vechi, zic eu, misteriu.
(CU GÂNDUL LA SANKT-PETERSBURG)
Dintr-un sankt-horn iese sankt-fumulSankt-porumbei se plimbă pe sankt-acoperiş...Căzu zăpada ca epilogul tăceriiÎnsă eu deja presimt scândurile-prolog.
* * *
A Rusiei paloare mortuarăpieptul ei ce nu respiră...Înhamă-te la sanie, Călăreţule de Aramă*..._______*Călăreţul de Aramă – monumentul lui Petru cel Mare din Sankt-Petersburg.
* * *
O, apăsarea, dulceaţa obidelorSemicuvintele semişterselor sunete......Şi-un piedestal ce stă în plină ceaţă...Abia de se-aude vocea statuii fără un braţ.
...Eu de-aceea-s ciungă până la umă..Pentru ca tandra palmă ce răn...Nu sufăr de mine să se mai ati...O piedestal învăluit în ceaţă...
* * *
Închideţi dulapul... O, curent al lenjeriei...Ce dens suflă vântul de pânzeturi...Da, omul care se dezbracă e un săracŞi sângele îi curge din cămaşa ruptă.Eu am impresia că-aceste mâneci goiSpălătoreselor chiar mâna le ceru,Că acest piept, abia deschis, ascundeO inimioară simplă, apretată.
Da, omul nu-i frumos în lenjerieŞi ce frumos e-ntr-o săracă-mbrăcăminte.Doar îngerii în vreo celestă croitorieRuşinos pozând în faţa lui Dumnezeu.Însă cămăşile sunt fără cap. Au cineSă li-l fi tăiat cu grelele securi?...Mă dezbrăcai şi-s gata de scăldătoare,
Dar odaia prinse-a curge ca râul sfânt – Iordan..
Traducere de Leo BUTNARU