Spre răsărit, piramidele lăsau umbre adânci în pântecul pustiului.
Mergeai cu ochii închiși pe ațele unor necunoscuturi universale. Erai pe margine, pe linie de demarcare – între viață și moarte. Nu știai nimic altceva decât să mergi, pentru că orice pauză sau pas înapoi însemna pentru tine sfârșitul, iar sfârșitul tău însemna însumarea tuturor sfârșiturilor – sfârșiturile tuturor lucrurilor care-ți stăteau frumușel așezate în fractalii de neuroni. Nu ai avut de ales, nu ai avut de făcut altceva decât să taci și să te revolți adânc în mințile tale de carton înmuiat. Înțelegeai cu mintea amară că timpul Marelui Zenit s-a dus, Marea Lumină s-a dus, iar odată cu plecarea ei au venit umbrele – tot mai lungi și mai negre. Regretele au împânzit ochii tăi pentru că știai despre marea ta pierdere – pierderea zenitului care te va ridica peste tine. Atunci, la apus de secole și vreme, ai început să vezi cum zidurile vechilor temple se prefac în ruine, iar cei mici devin mari. Hohote sfinte se revărsau din icoanele pline de fumurile timpurilor, te simțeai înghițit de nimicuri.
Ți-ai dat seama – ești Ultimul Om, omul din apus. Ah, dar ai crezut că Ultimul Om va fi născut din zenit, că te vei muri atunci când te vei ridica deasupra-ți. Uită! Așa cum ai făcut-o până acum. Nu ai avut ochi să vezi zenitul. Nu ai avut inimă să-ți vezi zenitul. Acum nu ai altceva de făcut decât să stai cuminte și să urmărești apusu-ți.
Simți? Noaptea ne-a cuprins.
