Mă trezesc din nou în acele dimineţi pe care le urăsc atît de mult.
Deschid brusc ochii. Primele cinci secunde sunt atît de dulci, deoarece nu-mi dau seama unde mă aflu. Apoi realitatea se prăbuşeşte asupra mea şi aud sunetul deşteptătorului. Mă uit la el cu ură, iar în schimb aştept compasiune. Cîteva clipe stau pe gînduri dacă face să mai dorm 15 minute, apoi înţeleg că n-are rost şi mă scol. Nu-mi pot da seama cînd a dovedit să se răcească atît de tare în cameră. Caut cu disperare să pun ceva pe mine dar hinele sunt la fel de reci ca aerul din jur. Îi spun “bună dimineaţa” cobaiului meu, apoi automat aprind computatorul. Această mişcare deja mi-a intrat în deprindere. Zece minute pe net sunt unica cafea de care am nevoie dimineaţa.
Îmi fac ceaiul şi pun cana fierbinte lîngă testatură să se răcească “un pic”. Ştiu că cînd o să ajung să-l beau, deja va fi rece dea binelea. Mereu e aşa. Uneori deschid frigiderul şi privesc înăuntru. Nu ştiu ce doresc, o fac aşa, simplu. Dacă nu mi se face greaţă, deja e bine. Uneori găsesc puteri şi mănînc un măr sau o roşie, uneori mai rup o bucată din castravetele spălat pentru Sheldon. El e unica fiinţă bucuroasă să mă vadă dimineaţa, sau posibil toată treaba e în castravetele care îi place atît de mult.
Dau drumul la apă în baie şi cînd pun cîteva degete sub ea mă străbat fiorii. “E RECEEEEEEEEE….”
De ceva timp fac exerciţii de forţă în fiecare zi dar dimineaţa e foarte greu de început. Privesc gantelele de lîngă pat şi îmi zic că o să le fac cînd mă întorc. În schim fac ceva flotări şi mă mulţumesc cu asta.
Deseori cînd ies afară nu văd pe nimeni. O fi prea devreme pentru alţii. Îmi pun căştile în urechi şi dau sunetul cît mai tare, deoarece acesta e singurul mod în care pot să protestez. O nouă zi a început.
