O să-mi zmulg aripile
ca să cad pe pământ,
rătăcitor,
în negura nopţii.
Să caut trăirea,
vulcanul,
puterea de care mi-ai vorbit.
Cea care te-nalţă din cenuşă
şi te măreşte-n ochii proprii,
care te face puternic
fără să fi avut vreodată
un gram de curaj în tine,
care te ridică şi te umple
de seninătate,
de frumuseţe,
de fericire,
care îţi dă, dintr-odată,
tot ce ţi-ai fi putut doar închipui,
şi mai mult.
Şi care în aceeaşi măsură
te distruge,
îţi ia sufletul,
te goleşte
de tot ce e viu în tine.
Dacă fără să simt asta,
fără să trec prin asta
nu-mi pot numi viaţa- viaţă
atunci aleg să trăiesc
o viaţă de om:
imperfectă,
rece,
scurtă,
adesea nedreaptă dar…
plină.
