Era o duminică banală, o zi în care îmi doream să îmi aparțin doar mie însămi, iar universul se termina la ușa casei mele. După o săptămână de du-te vino, ”alo, bună ce faci?” ”azi avem 3 întâlniri, 4 traininguri”,” nu uita să pregătești informația necesară” și multe altele, așteptam duminica ca pe o salvare de rutină năucitoare. În bucătăria scaldată de lumină, îmi savuram încet, fără graba dejunul. În timp ce sorbeam cafeaua de cicoare, singură, din senin m-a cuprins un sentiment atât de intens,cald și nostalgic venit de acolo, unde am trăit momente de neuitat…
***
”Scoală, scoală, fată hăi, că la poartă-s doi flăcăi” – cu aceste cuvinte mama obișnuia să ne trezească pe mine și pe sor-mea. Trezirea noastră începea mult după ora la care lumea lua dejunul și se termina mai aproape de miezul zilei. În ”chinurile” noastre de a ne trezi definitiv și la rugămințile insistente ale mamei de ”a face ochi”, de la bucătărie veneau aromele inconfundabile ale prânzului de duminică. Pe la 12, mama reușea să ne strângă pe toți . La bucătărie, pe masă ne aștepta aburind mămăliguța abia scoasă din ceaun, scrobul, brânza de oi și tocănița. Era masa de reuniune, timpul pentru a discuta despre tot și despre toate, era momentul în care spiritul de familie era viu și puternic, era atmosfera de duminică în care ne bucuram că ne avem unul pe altul și suntem toți sănătoși.
***
Dor.
Mi-e dor de duminicile în care mama făcea mămăliguță, iar tata turna vin roșu în pahare și zicea : Să fim sănătoși și sughiț bun la toți cei care nu-s cu noi!”
