Când tu eşti ploaie eu sunt Paparudul tău. Te chem disperat dar întârzii să apari şi mă laşi însetat. Aş alerga prin tine ca un nebun şi m-aş lăsa udat până la oase. M-aş îneca în oceanul tău şi hrană aş fi peştilor tăi doar ca să fiu mereu cu tine.
Îngrop caloiene şi bat în tobe ca un nebun. Dansez ca prostu’ într-un picior şi-ţi cânt să vii. De ce nu vrei să mă auzi? Pe unde eşti? Ce paparuzi cauţi?
Mă simt prăjit de pustiul ce îl laşi fără tine şi soarele mă prăjeşte în uleiul deşertului. Mă scald în miraje omniprezente ce îmi potolesc dorinţa, nu şi setea de tine – asta mă înebuneşte. De ce taci? Dă-mi un semn de vii. Mirajele mă înghit încet şi nu o să te mai pot chema. Nu o să mai pot alerga după tine ca un paparud şi o să învăţ să trăiesc din miraje – ca spinii.
De ce mă chinui? Pe unde-ţi sunt norii? Vreau să te găsesc şi simt că o să caut până nisip mă voi face.
Îţi scriu, în direct, de la faţa inimii, cu sete de tine. Te chem, te caut – caută-mă şi tu.
Încă un caloian îngropat pentru tine, încă unul – vino de-l ia şi udă deşertul meu cu tine, sau aruncă-mă departe ca să îmi găsesc o altă ploaie.
